Mânăstirea Cuviosului Ioan Rusul
Când am ajuns la Sfântul Ioan Rusul, Dunărea mirosea discret a miez de vară şi a floare de salcâm, în timp ce o linişte transparentă, ca de mătase, adia uşor dinspre pădurea de tufani pitici din spatele corpului de chilii.
Niciodată nu mi-am închipuit că poate să existe un loc atât de frumos pe malul Dunării. Niciodată nu am crezut că cineva poate îmblânzi atât de uşor, doar cu o simplă alee şi câteva tufe de nalbă sau portolac, o pădure deasă de copaci crescuţi strâmb şi anapoda, asemenea vânturilor ce bat aici mai tot timpul anului. Dimpotrivă, îmi imaginam mânăstirea Sfântului ca pe o construcţie crudă şi neospitalieră, cu multe lucruri făcute pe jumătate şi o curte invadată încă de schele, moloz şi saci cu ciment. Mi-o imaginam cu destulă precizie, nu departe de Giurgiu, aşezată pe un mal anost şi prăfuit, în decorul selenar al unui fost depozit de muniţii al armatei - un spaţiu al nimănui, plin de anexe pustii, de buncăre îngropate în pământ şi foişoare semeţite, după modelul grăniceresc, pe nişte picioroange de metal coclit şi inestetic.
A trebuit să ajung la Sfântul Ioan Rusul, ca să descopăr un adevăr simplu şi elementar. Să descopăr câte lucruri minunate pot face împreună o cruce pusă pe acoperiş şi nişte braţe harnice de călugăr.
Mânăstirea liniştii - Slobozia
Retrasă într-un pâlc de pădure de la marginea Dunării, Slobozia de Giurgiu mi s-a părut din prima clipă o mânăstire cuminte şi la locul ei. Nu mi-a ieşit ostentativ în cale şi nici nu m-a atras cu pancarte sau îndemnuri repetate. M-a lăsat să mă descurc singur, pe un drum puţin umblat, printre copaci şi tufişuri răzleţite, ce acopereau fostele buncăre de armament, până am ajuns la o troiţă şi la un altar în aer liber, pregătit special pentru ziua hramului.
Biserica dintre flori Alături, bisericu
