Fidelă Editurii Charmides, unde, de altfel, debutează cu volumul Iarbă pentru fiare (2004), urmat de Păpușa de ceară (2008), Ana Dragu revine, iată, cu o carte al cărei titlu anunță o feminitate măcar aparent protectivă: Păzitoarea (2012). Fără viziunea socială cool a Elenei Vlădăreanu, dar nici într-atît de apocaliptică precum Ruxandra Novac, poeta bistrițeană apelează la serviciile sfîșierii doar atunci cînd nu găsește frecvența comunicării directe. Ana Dragu detestă jelania posttraumatică, dialoghează incitant cu diverse absențe masculine, mizează pe hedonismul corporalității, crede în amorul nemuritor care, Cărtărescu dixit, „s-a dus dracului“, fantazează, adesea în clișee delirante, despre frig, inimă, piele, creier, resemnarea nu-i sfetnicul bun al acestor versuri, pe cît de insuficient comentate, pe atît de inegale.

Chiar dacă aventura interiorității uneori reflexive, alteori sedate se manifestă într-un microunivers cotidian/casnic, vocea poetică din Păzitoarea nu se lasă ademenită de ispitele derizoriului. Întrucît „nimic din ce e făcut să reziste nu se poate prăbuși“, depresia, angoasa, deznădejdea, euforia sînt fin echilibrate într-o regie psihologică trepidantă, halucinatorie. O feminitate mai degrabă înfrîntă contemplă cam oniric absența alterității, resimțită ca traumă afectivă. Singurătatea în două etape – ca nostalgie incantatorie și ca suavă convalescență – dizolvată în acel „tropism erotic“ ivănescian, depistat pertinent de Radu Vancu, domină gama de frămîntări existențiale. Traseul pornește de la mînia ineficientă („ce poți să-i spui cuiva care a plecat când/ l-ai lovit cu pumnii să rămână“ – limbaj), trece prin tristețea zadarnică („acum lipsești din toate/ și facem din orice/ o sărbătoare/ tristă// o prelungire inutilă a propriilor mele cearcăne“ – două bucăți de carne sleită), apoi, gradat, ajunge la distanțarea sofistă, dar n