Sunt artişti, să spunem aşa, în stare să preia orice repertoriu. Pre- ţuirea ce li se dă e, de bună seamă, îndoielnică. Fiindcă nu de virtuozitate ţine deschiderea lor spre toate azimuturile, cât de-un anume amatorism.

Puţin altfel stăteau lucrurile când literatura noastră abia se alegea din frânturile alfabetului de tranziţie. Stă mărturie un titlu al lui Alexandrescu (Grigore Mihail), din 1863: Meditaţii, elegii, epistole, satire şi fabule, apărută la Tipografia Naţională a lui Ştefan Rassidescu, închinată lui Ion Ghica. Se vede bine că autorul acestei cărţi de început de drum n-are preferinţe limpezi. Varietatea, nu doar de specie literară, dar şi de dispoziţie sufletească, de la melancolie la ironie, muşcătoare sau amuzatamabilă, e aproape deconcertantă. Şi nu cred că vorbim de un volum de strânsură, în care un editor care face economie de efort a dat o imagine în diagonală a operei antologatului, ci de o filosofie a încercării cât mai multor reţete. Nefiind ei înşişi, atunci când scriau, ci doar aplicând nişte reguli de compoziţie, poeţii vremii strângeau competenţe, fără să privilegieze (chestiune de gust încă nedescoperit) un şablon sau altul. Asta-i permite lui Alexandrescu să fie şi declamativ, şi duios, şi revoltat, şi comic, fără să aibă fracturi de personalitate poetică. Pe de altă parte, realităţile unei ţări care-şi căuta drumul, şi de care poezia era mai legată decât oricând după aceea, îi cer să scrie o panoramă. Să vadă tot, să fie oriunde, să pună în vers bune şi rele, critici şi calde elogii. Să fie, după tipicul vremii, un artist complet.

Prefaţa mărturiseşte această condiţie, însoţind-o cu o modestie jucată. Vremurile care le cer sunt aceleaşi care privilegiază poeziile croite pe potriva momentului. Aşa îşi explică Alexandrescu fulgerătorul succes. Răspunderea pentru intrarea lui în tagma Autorilor o poartă amicii, anturaju