„În anul 1910 natura umană s-a modificat“, afirma Virginia Woolf, iar convingerea ei era susţinută de ecourile pe care le avusese, în epocă, expoziţia postimpresionistă a lui Roger Fry. Însă vorbind despre modificările identificabile la nivelul naturii umane, scriitoarea britanică avea în vedere şi o serie de mutaţii suferite de ficţiunea însăşi, din ce în ce mai prezente, la rîndul lor, începînd cu primul deceniu al secolului al XX-lea, pe care, de altfel, le-a şi analizat pe larg în eseurile sale. Ficţiunea nu mai este, din punctul de vedere al Virginiei Woolf, „o critică a existenţei“, în sensul pe care Matthew Arnold îl dădea termenului, ci mai degrabă o re-creare a adevăratei complexităţi a experienţei umane, naraţiunea – mai ales cea romanescă – trebuind să fie în stare să exprime succesiunea complicată şi subtilă a tuturor experienţelor omeneşti, dînd atenţie, desigur, nuanţelor şi tonalităţilor specifice de manifestare a acestora.

Arta romancierului tinde, aşadar, să se apropie mai degrabă de aceea pictorului, cu menţiunea că, pentru Virginia Woolf, pictura adevărată, marea pictură, nu mai era reprezentată de Şcoala Olandeză, pe care, de pildă, George Eliot o admira atît de mult, ci de noua orientare a postimpresionismului. Valorile estetice la care adera scriitoarea se dovedesc, astfel, a fi cele ale Grupării Bloomsbury, căci, pornind de la teoretizările membrilor acesteia, îşi va forma şi ea o atitudine specifică faţă de literatură, în general, şi faţă de arta romanului, în special. Practic, de aici vine însăşi convingerea ei cu privire la subiectul unei opere literare, care n-ar mai trebui limitat de nici o concepţie predeterminată, cîtă vreme „orice este potrivit pentru a face parte din literatură“. Cu toate acestea, o asemenea concepţie are pericolele sale, nu puţine, pe unele dintre acestea nici chiar Virginia Woolf nefiind în stare să