Pe la mijlocul anilor 1970, oficialitatea comunistă decisese să-şi şcolarizeze oamenii de încredere. Se terminase cu alfabetizarea anilor 1950, trecându-se la etapa superioară în care ofiţerii de miliţie, între alţii, trebuiau să aibă studii universitare ca să poată trece de gradul de căpitan.

Dreptul, economia şi... filologia au fost profesiunile recomandate. M-am trezit într-o bună zi cu un maior de miliţie, om de treabă şi conştiincios, care dorea să-i fie validat gradul printr-o diplomă. Urmase cursurile la fără frecvenţă (un fel de învăţământ la distanţă de azi) şi se afla în pragul examenului de licenţă. Mi-a spus de la început că are de gând să scrie o teză despre Maria Cunţan. Opţiunea m-a surprins. Cine mai vorbea despre poeta pe care o publicase Iorga în „Sămănătorul” la începutul secolului? Şi ce se putea scrie despre poezia ei şaptezeci de ani mai târziu într-o teză de licenţă? Maiorul avea însă planul lui: nu-l interesa poezia, ceea ce mi-a luat o greutate de pe inimă, ci viaţa poetei. Era sibian ca şi Maria Cunţan şi, cu “metodele noastre specifice”, după spusele lui însuşi, aflase despre viaţa poetei o mulţime de lucruri absolut necunoscute istoricilor literari. Îi găsise mormântul şi chiar îl fotografiase, cum aveam să-mi dau seama când mi-a adus lucrarea, care conţinea în anexă un întreg album de familie. Ce motiv să fi invocat ca să-l refuz? Mi-am amintit de documentarea pe care o făcuse, cu ajutorul colaboratorilor lui, G. Călinescu, pe vremea când fusese exilat de la Facultate la Institutul de Istorie şi Teorie Literară (n-am cum să verific acum dacă aceasta era titulatura lui în anii 1950), în legătură cu un număr de scriitori din secolul XIX, la fel de mărunţi ca Maria Cunţan, publicând apoi datele în revista Institutului şi în broşuri. Şi mi-am zis că maiorul meu face o treabă utilă.

Omul şi-a luat diploma cu o teză origi