"Nevoia de a dansa e nevoia de a iubi”
- Despre frumuseţea şi emoţia dansului s-au scris pagini întregi. Şi totuşi, niciodată nu poate fi spus totul. Iar când cel care povesteşte este poet, aşa cum sunteţi şi dvs., cu siguranţă că imaginaţia joacă un rol important. S-o luăm pe firul amintirilor. Care e primul dans la care aţi fost martoră?
- M-ai lăsat fără grai! Scotocesc prin copilăria mea, dar nu găsesc nici un dans de care să-mi aduc aminte cu înfrigurarea cu care priveam fantomele din "Tunelul Timpului”, când mă duceam la Moşi. Nu-mi pot aminti când am văzut primul dans. Ştiu însă când am dansat prima dată. Era în Germania, unde părinţii mei se aflau în turneu, la un carnaval de Sankt Martin. Aveam cinci ani şi am câştigat marele trofeu - un tort de ciocolată. Eram Prinţesa Miozotis. M-a invitat la dans Winnetou, un neamţ mititel, îşi pudrase obrazul cu boia şi purta pe cap o impresionantă coroană din pene de gâscă. Era şcolar într-a treia primară la Düsseldorf. Aşadar, emoţia primului dans mi-a dat-o un tort de ciocolată şi un băieţaş costumat în "piele roşie”.Am observat - nu numai la Tiberiu (băiatul meu), ci şi la alţii - că încă înainte de a începe să meargă, copiii se ţin de stinghia patului, se ridică în picioare şi încep să salte în timpul muzicii, pe bătăile tocătorului cu care se tocau pe vremuri vinetele, sau la simpla bătaie din palme a mamei. Mai târziu, pe la trei ani, îi vezi cu ochii ţintă pe ecranul televizorului imitând dansatorii. Sau se pomenesc "dansând” din senin, în casă, în curte, pe stradă, împinşi de-un ritm lăuntric. N-au nevoie de muzică; asta se cheamă instinct. Cheful ăsta subit de a te învârti, de a-ţi desface larg braţele şi de-a face viraje în aer, de-a te ridica pe vârfuri, unduindu-ţi şoldurile înguste, într-o mişcare frumoasă, cu graţie... Ăsta e dansul pur - o nevoie de a-ţi arăta corpul în
