Vorbea mult, recunoștea și el, dar, cu umor și mîndrie, adăuga: „Da’ Mircea vorbește mai mult decît mine!“ (Mircea, fratele lui, academicianul, mîndria familiei, vezi Doamne!). Vorbea pătimaș, cu convingeri ferme, ca un adolescent întîrziat. Se înfuria, gesticula în controverse, dădea sursele, se entuziasma bogat, din rărunchi. Paradoxal, dacă după vreun duel argumentativ încins ieșea înfrînt, te suna a doua zi ca să-ți confirme c-ai avut dreptate. Ceea ce nu mai era deloc adolescență-ntîrziată. Era, ca orice actor, narcisiac: adorîndu-și profesia, era-n stare să-ți povestească ore în șir, pe-un colț de trotuar, cum a filtrat indicațiile, cum a avut revelația caracterologică, de la ce nasture sau decorație sau panglică i s-a trezit o idee. Paradoxal, era cel mai generos spectator al colegilor săi, de pe orice meridian. În treizeci și doi de ani de frăție, am primit zeci de telefoane și am avut sute de conversații al căror subiect era „Du-te să-l/s-o vezi pe...“. Sau „Vino să-l/s-o vezi pe“... Care era, întotdeauna, extraordinarul ori extraordinara. Nu cred c-am întîlnit vreodată, în teatru, o fiin­ță cu o mai profundă și mai extinsă facultate a admirației uimite, mereu proaspete, ca de copil care se lasă fascinat, pentru prima dată, de imaginea vie de după cortină. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos în cale din primele zile de meserie, asigurîndu-mi pe calea asta discretă antidotul absolut la blazare, la plictis, la ranchiuni și rutină. Era frumos. Și, fără îndoială, se jena într-o anume măsură din pricina asta. Era frumos tînăr, cu aerul lui de Pepelea nițel împiedicat, dar era frumos și la maturitate și la senectute, fără nici un efort și fără mari cochetării. Nu întîmplător l-a distribuit cineva, acum cîțiva ani, într-o reclamă, să-l joace pe Dumnezeu... Domnițele și doamnele l-au iubit fiindcă era un îndrăgostit sentimental, galant și – confirm cu fră