În 1997, nimic nu putea duce la bănuiala că Albania va deveni, în 2009, membru NATO. Puţini au fost chiar şi cei care şi-au dat seama că armele şi muniţia devalizate în 1997 din depozitele armatei albaneze din sudul ţării vor ajunge în mâinile gherilelor UCK din Kosovo, care vor declanşa în 1998 un război local soldat cu bombardamentele NATO asupra Iugoslaviei în primăvara lui 1999. Deocamdată (mai-iulie 1997), singurul lucru cu care se mai mândreau albanezii era limba lor de sorginte ilirică şi despre care spuneau (ei, nu eu) că s-ar afla la originea tuturor limbilor Europei; tot în acea perioadă, un locotenent-colonel italian îmi spunea că Albania era un fel de Columbie a Europei în materie de droguri şi că reţeaua de prostituate din Roma se afla sub control albanez. Poate exagera. Cert este că numărul de refugiaţi albanezi, în special în Italia, dar şi în Grecia era foarte mare.

Nu am avut ocazia să văd prea multe locuri din răvăşita Albanie a anului 1997, dar şi acelea din goana transportorului blindat în care mă aflam: doar câteva oraşe şi sate din sud (acolo unde pornise în februarie revolta împotriva preşedintelui Sali Berisha şi unde se produseseră cele mai mari distrugeri şi violenţe) şi nimic din zona de nord, drumuri de munte înguste şi periculoase, câmpuri de cazemate de beton pe litoralul adriatic. Contrastele puternice îţi săreau pretutindeni în ochi. Înmormântarea într-un sat prăpădit de munte a unui căpitan albanez (mort într-o explozie la un depozit de muniţie) s-a făcut cu gardă militară, dar fără preot, în schimb sicriul avea pe capac un crucifix din aluminiu. Pe valea râului Viose am văzut doar femei trecute de prima tinereţe trudind la munci agricole, în timp ce bărbaţii ocupau terasele barurilor şi cafenelelor, circulau cu pistoale mitralieră la vedere sau se grăbeau, undeva, la volanul unor Mecedesuri şi BMW-uri cu sau fără numere de