Am adesea, în iureşul cotidian, cel tiranizat de tehnologie, senzaţia că bunele, fireştile şi vechile îndeletniciri umane sunt pe cale să-şi piardă noima. Am uitat să scriem o scrisoare cu tocul sau stiloul, am pierdut exerciţiul răsfoirii paginilor, lectura a fost înlocuită de televiziune, până şi simplul şi tihnitul gest al mesei zilnice a devenit o îndopare cu surogate. Ne-am prelungit degetele cu mouse-ul, mintea şi sufletul - cu calculatorul, reflexele firescului - contemplarea sau interogaţia, bunăoară - cu "search-ul" pe Google. A vedea, în aceste condiţii, că mai există încăpăţânaţi ai retro-normalităţii, constituie mereu un semn de speranţă şi nu doar de nostalgie.

La Galeria Cercului militar naţional din Bucureşti, Ştefan Buţurcă, profesor de educaţie plastică în sudul Moldovei (în timpul serviciului) şi pictor în toate răgazurile vieţii lui (membru al UAP din 1975), a urcat pe simeze o retrospectivă amplă (vizitabilă până pe 16 august) care aminteşte, prin fiecare exponat, despre gesturile picturii tradiţionale, despre simţul luminii naturale, despre bucuria întâlnirii în "plein-air" cu micile-mari miracole ale naturii. Omul este jovial şi iluminează gentileţe, vorbeşte precipitat ca să nu scape nimic important, e prevenitor şi dispus spre confesiune. Dar nu spre aceea care ar putea lămuri detalii în ordinea "atelierului" său (convins desigur că, în această direcţie, tablourile sale vorbesc mai bine decât el), ci în aceea a multelor activităţi care îi umplu existenţa între două tuşe de pensulă: crearea unui muzeu cu lucrările elevilor săi, devoţiunea pentru comunitate, apărarea dârză a statutului şi condiţiei artistului în urbea şi în zona geografică unde s-a stabilit. E limpede venit din alte timpuri, nu are contacte cu on-line-ul (i-am propus un interviu via mail pe care l-a declinat cu un gest delicat din mână) şi, probabil, nu gustă (sa