Căderea, în urmă cu doar câteva luni, a Cabinetului Ungureanu, părea să provoace una dintre cele mai spectaculoase mutaţii de pe scena politică românească a ultimelor două decenii: ieşirea, măcar pentru un ciclu electoral, a Uniunii Democratice a Maghiarilor din România, din sfera de influenţă guvernamentală.
Formal, chiar unul dintre motivele demiterii, în Parlament, a guvernului coaliţiei PDL-UDMR, era legat de pretenţiile tot mai presante legate de Universitatea de medicină de la Târgu Mureş. După 15 ani de politică a paşilor mărunţi, ultimele teme de pe agenda UDMR le-au părut multora de-a dreptul sfidătoare. Cum USL stătea confortabil în sondaje şi dădea deja primele semne ale unei retorici naţionaliste, izolarea UDMR era văzută ca o binemeritată pauză în opoziţie a partidului care s-a aflat cel mai mult la putere în ultimii 20 de ani. Situaţia părea chiar mai periculoasă pentru comunitatea maghiară: urmau alegerile locale, iar promovarea agresivă, inclusiv de la Budapesta, a partidului lui Laszlo Tokes şi a altor platforme alternative risca să rupă în două electoratul, să provoace slăbirea şi mai puternică a UDMR-ului în perspectiva alegerilor generale şi să pună în pericol chiar reprezentarea parlamentară a maghiarilor.
În acest context, UDMR, pe de o parte, şi comunitatea maghiară, pe de altă parte, aveau de jucat două cărţi extrem de importante, cu prilejul alegerilor locale şi al Referendumului. Mai întâi, chiar a doua zi după căderea Guvernului Ungureanu, în stilul deja consacrat, UDMR s-a lepădat de PDL şi şi-a arătat disponibilitatea de negociere cu noua putere politică. Nu a pus nici o piedică tăvălugului cu care USL a început ofensiva împotriva lui Traian Băsescu. Între timp, înspre electoratul său, însă, UDMR făcea joc dublu, trimiţând mesaje mai degrabă neutre. Neutralitatea ace
