Un fost coleg de cameră al lui Barthes de la sanatoriul din Saint-Hilaire-du-Touvet, André Lepeuple, scrie despre cărţile pe care viitorul teoretician i le recomanda (şi mai scrie că Barthes citea Biblia). Printre ele, Retour de l’URSS, de Gide. Mai tîrziu, după întoarcerea din România, îi mărturiseşte că „fusese ultimul francez care a părăsit Bucureştiul după ce sovieticii au preluat puterea. [...] Bătrîne, dacă vreodată ruşii invadează Franţa, şterge-o cît mai repede!“ (1.) Toate lecturile lui, toate prieteniile lui, abia acum în curs de descoperire de către istoria literară, nu sînt cunoscute în anii ’70, cînd doi teoreticieni români din imigraţie încep să îl citească – în franceză, pentru că nu se tradusese în română decît Despre Racine. Pe de altă parte, cursurile lui de la Collège de France nu erau cunoscute, şi nici frecventate de ei (aflaţi în State). Mă refer acum la Thomas Pavel şi Matei Călinescu. Primul semnează, împreună cu Claude Bremond, De Barthes à Balzac. Fictions d’un critique, critique d’une fiction, Albin Michel, 1999, unde scrie condescendent, dar elegant, despre discursul intelectual barthesian şi, în general, francez: Barthes este un „marxist occidental de coloratură revizionistă, care nu-şi ascundea dispreţul faţă de socialismul ortodox“. Dar, produs al unor ideologii numite azi ale „suspiciunii“, discursul său face dovada unei „nelinişti epistemologice“, ceea ce face ca adevăratele modele „de viitor politic, social şi epistemologic“ să se găsească „în altă parte“. Pavel plecase din ţară în 1969, la Paris, iar doi ani mai tîrziu ajunge în America. Într-o minunată carte, Un fel de jurnal (1973-1981), Matei Călinescu reia pagini din însemnările făcute între anii sus-menţionaţi: sînt primii ani de exil, cei mai grei, în care dîra afectivă lăsată de tot ce era legat de România rămînea dureroasă. În 3 aprilie 1980, el notează (citez in exte