Trebuie să mărturisesc că, gîndindu- mă la acest autentic şi mult prea puţin cunoscut poet român care, în ţara-i de baştină, se numea Dan Constantinescu şi semnase în Luceafărul cîteva poeme, mă întreb cum a fost cu putinţă, alături de el şi de Antonia Constantinescu fiind, în Paris, să nu-i remarc valoarea, talentul. Mai mult chiar, să-l urmez, în indiferenţă (ignorată) pe neuitatul Virgil Ierunca, cel care nu voia să-şi îndrepte atenţia critică asupra operei sale poetice, pentru că – vezi, Doamne! – scria în limba franceză. Vina este nu numai a noastră, a conaţionalilor săi, exilaţi ca şi el.

Aş spune că a fost şi consecinţa comportamentului său abstras din circuitele sociale şi literare, într-o existenţă de umbră, pe cît de absconsă, pe atît de inexplicabil singulară în solitudine (hautaine, ar spune francezii). De bună seamă, Virgil Ierunca lua în seamă numai literatura liberă estetic, scrisă în limba română. Tăcerea lui faţă de scrierile poetului nostru era astfel motivată. Dar avea oare dreptate Ierunca? Iulia Hasdeu, bunăoară, nu scria în limba franceză? Dar Ilarie Voronca, Benjamin Fondane- Fundoianu? Herta Müller scrie în limba germană. Şi toţi aceştia din urmă sunt consideraţi, totuşi, „scriitori români” (sau şi scriitori români), demni de a figura în istoriile noastre literare.

Uneori, Antonia Constantinescu, soţia lui, îmi spunea cu convingere că „Dan este un mare poet, neînţeles şi ignorat”. Avea dreptate! Poetul ex-Dan Constantinescu a avut, începînd de prin 1984-85 pînă în 2001, o remarcabilă activitate creatoare (lirică şi chiar plastică). Îi apar, mai întîi, Poèmes à retardement (1987), în care se regăsesc – traduse – poezii din România, şi, la o oarecare distanţă, Herbalies (1995), Rienessence (2000), Neumes (în acelaşi an, 2000!) şi Nocturnalia (2001) – în edituri din Paris, sensibile la actul poetic. Este vorba de o „asociaţie de