Există artişti cărora întâmplările, mai mult sau mai puţin potrivnice alegerii lor, nu le pot secătui darul primit şi nici bucuria de a fi şi de a rămâne ei înşişi. De a crede că nimic nu le poate sta în cale. Şi de a reuşi să se concentreze asupra miracolului propriei lor deveniri. Din această categorie face parte şi pictorul Ştefan Buţurcă. Până joi, 9 august, Galeria Artelor a Palatului Cercului Militar găzduieşte un fragment din ”călătoria” sa, de patru decenii, prin provocările şi mirajul artei. Peste 150 de lucrări, semnate de pictorul care trăieşte şi lucrează în Tecuci, recompun un destin închinat muncii la şevalet. Un timp dăruit frumuseţii. O viaţă care a pus şi pune în prim-planul existenţei sale descifrarea farmecului şi poeziei locurilor străbătute, a portretizării chipurilor întâlnite, a universului seducător al florilor, interpretate apoi pe pânză cu siguranţa gestului şi cu plinătatea sufletului însetat de lumină şi de culoare. O voinţă care i-a adus mereu circumstanţe favorabile devenirii neîncetate: mereu aproape de profesionişti şi apreciat de colecţionari, învaţând să-şi asculte, răbdător, steaua destinului. Să-şi respecte ”laboratorul” propriilor plăsmuiri în care convieţuiesc amintiri reordonate şi ierarhizate, dezamăgiri fireşti sau bucurii trecătoare. Să-şi asculte strigătul sincer al sufletului însingurat – de altfel apanajul creatorului – care a reuşit să răzbată în viaţă, să atragă atenţia breslei şi, mai ales, să câştige încrederea semenilor iubitori de frumos. Să-şi mărturisească bucuria împlinirii. Rar mi-a fost dat să văd un artist atât de grijuliu cu opera sa. Abia după ce l-am cunoscut mai bine, după ce am aflat care sunt pilonii pe care se înalţă devenirea sa, care sunt bucuriile şi, poate, micile neîmpliniri ale artistului Ştefan Buţurcă, ale omului şi profesorului de-o viaţă, mi-am spus că are toate motivele. Mai întâi şi-a cunosc