Citesc cu întârziere un volum de versuri de Virgil Diaconu, Secol, apărut în la sfârşitul lui 2011 la o editură din Râmnicu Sărat, „Valman” (n-am mai auzit de ea). Autorul, născut în 1948 la Râmnicu Sărat, absolvent al unei şcoli fără nicio legătură cu literatura (Şcoala Tehnică de Proiectanţi Auto Colibaşi), crede în literatură cu un fel de fanatism.

În Piteşti, unde locuieşte, a înfiinţat câteva reviste de cultură, cea mai cunoscută fiind Cafeneaua literară, pe care o conduce în prezent. Cafeneaua literară reprezintă o continuă provocare aruncată revistelor din Bucureşti, prin interviuri curajoase (uneori agresive) şi prin polemici.

De-a lungul anilor Virgil Diaconu s-a construit pe sine. Pe vremuri, citindu- i textele, îmi dădeam seama de la prima frază să sunt scrise de un ne-literat. Dar în ultimul timp luările sale de atitudine impun respect prin competenţă şi creează impresia că aparţin cuiva cu studii de specialitate. Amatorismul autorului mai este trădat – dar aceasta reprezintă deja o laudă – doar de o ardoare a ideilor sau, cel puţin, de o ne-blazare care nu mai sunt de găsit (din nefericire) la profesioniştii scrisului.

Volumul cu un titlu discret şi paşnic, Secol, cuprinde multă dinamită lirică, poetul aruncând cu ea în aer indiferenţa noastră cronică faţă de poezie (şi faţă de orice altceva). Este o carte care ne trezeşte, aşa cum îl trezeşte pe poet în fiecare dimineaţă o armată de vrăbii:

„În fiecare dimineaţă, o armată de vrăbii îmi deschide fereastra,/ În fiecare zi gălăgia lor îmi aruncă în faţă dimineaţa./ Dimineaţa, prinţesa aceasta de cartier/ care îşi bagă nasul peste tot, prinţesa cu capul plin de vrăbii,/ care mă plesneşte peste ochi cu palmele ei luminoase/ şi mă umple de cântec.” (Dimineaţa)

Toate poemele (aproape toate) se remarcă prin intensitatea emoţiei. Nimic neutru în cuprinsul lor, nimic doar numit