S-ar mai putea sus- ţine azi o incompatibilitate între poet şi critic, întruniţ i în aceeaşi persoană? Aserţiunea a alunecat în zona prejudecăţilor, cu toate că originea sa, în literele autohtone, e prestigioasă graţie lui Maiorescu care a formulat-o cu aplomb.

Evoluţia creaţiei literare moderne a şters treptat graniţele convenţionale dintre genuri şi specii, în aspiraţia spre un text în substanţa căruia distincţiile formale contează tot mai puţin sau defel. Emoţia nu mai face reverenţe protocolare în faţa raţiunii, iar aceasta a abandonat prestigiul disjuncţiilor didactice, al normărilor consacrate. Aşa ar sta lucrurile în teorie. În fapt însă nu puţini critici mai păstrează reflexul unei clasificări comod simplificatoare a autorilor. Dacă se întîmplă ca unul dintre aceştia să scrie şi poezie şi comentariu, e secţionat în două, astfel că ajunge să figureze doar într-una din ipostaze. Cealaltă e fără menajamente dată la o parte, împinsă în subsolul activităţii celui în cauză. Nu alta e situaţia lui Ion Pop. E critic sau poet? Ne vine mai uşor să alegem decît să asociem eminentele d-sale prestaţii în ambele direcţii. Poate că, surprinzător pentru cei ce l-ar voi exclusiv critic, Ion Pop exprimă nu o dată în lirica d-sale o aprehensiune a scrisului resimţit ca o ameninţare la adresa existenţei ( o fixare, o strangulare a acesteia): „Nu voi mînca, nu voi bea-n seara asta (...) prea mare-i tăcerea de sub roşul apusului,/ apele-s mute şi negre, orice mişcare a mîinii/ prin aer rămîne, ca scrisă” (Cina). Exerciţiul scriptic i-ar putea produce „o rană mai mare”, în care fiinţa ar putea „îngheţa” prin depersonalizare, vorbind despre sine „ca despre altcineva”. Are loc un impact între scriptorul care se livrează fatalmente formei şi informalul vieţii care-i asigură identitatea ontologică. Excedat de egalizarea lui cu textul, acesta tînjeşte după informal ca d