Ovid S. Crohmălniceanu, Amintiri deghizate

Ediţia a doua, Bucureşti, Editura Humanitas, 2012, 304 pag.

Imaginea lui Ovid S. Crohmălniceanu se confruntă, în posteritate, cu o lectură duală. Celor care i-au apucat compromisurile (din anii cincizeci, dar, nu mai puţin, din anii şaptezeci), criticul le apare astăzi ca un condotier al regimului comunist, dispus să iasă din tăcerea decentă ori de câte ori era necesar.

Celor mai tineri (mă refer la poeţii şi prozatorii generaţiei optzeci), pentru care sfaturile şi ocrotirea profesorului chiar au atârnat greu în primul deceniu de viaţă literară, acesta le-a rămas în amintire (malgré tout) mai degrabă ca un părinte îndatoritor. Situaţia este până la un punct similară cu a lui Călinescu. Marino, de pildă, nu i-a putut ierta niciodată cedările. A asistat la ele îndeaproape şi s-a văzut nevoit să le consemneze ca atare. Alţii, ca Manolescu, Simion şi restul echipei de cronicari afirmaţi la începutul deceniului al şaptelea, l-au considerat, în schimb, aproape neabătut, un model. Eclipsele de caracter ale autorului Istoriei deveniseră deja, ele însele, istorie.

Revenind la Crohmălniceanu, în ce-l priveşte, cele două tipuri de atitudine s-au precizat clar odată cu apariţia acestor Amintiri deghizate (1994). O parte dintre paginile memorialistice de aici au fost amendate de comentatori (în virtutea unor stenograme apărute după revoluţie) ca mistificări în folos propriu. E adevărat, totuşi Crohmălniceanu n-a ascuns, aici, episoadele de tinereţe care nu-i făceau cinste, dar, de explicat, le-a explicat pieziş. Într-o carte recentă, Ana Selejan arată concludent cum anume, lămurind chestiunea, altminteri destul de ceţoasă, a diferendului cu Ion Barbu. (Acuzele politice la adresa poetului fuseseră formulate, se pare, în termeni vehemenţi, chiar de Crohmălniceanu). Insistând asupra momen