Aurelia Corbeanu Dintre cele trei povestiri trimise de dvs. am citit doar două. De vorbă cu răul n-am putut s-o deschid, ea avînd extensia .shs. Vă rog s-o trimiteţi în Microsoft Word. Autobiografia unui suflet începe binişor, minus liricizările penibile, de prost gust: călătorea, absorbit de spaţiu, precum o rază ce s-ar întoarce la sursa de lumină care a emis-o. Ce să spun?! Mi-aţi umplut faţa de lacrimi! Subiectul e însă promiţător, are ceva de Dino Buzzati: sufletul unui păcătos ajunge la judecata lui Dumnezeu şi îi mărturiseşte că în lume a fost comunist din România şi a comis tot felul de rele, între care însăşi negarea Lui. Domnul îl ascultă răbdător şi-l îndeamnă sfătos să mai zică. La fiecare faptă, nenorocitul se justifică: „de frică” (a făcut ce-a făcut). Aici, după acumulare, ar fi fost momentul unei răsuciri, a surprizei pentru care totul era pregătit. Dar, vai, rataţi ocazia, trăgînd la doi metri peste poartă. Prea-Înaltul îl întreabă pe păcătos dacă i-a fost vreodată ruşine de el însuşi. |la zice că da. Şi Domnul îl iartă şi gata. Astfel, o povestire cu Dumnezeu se termină, paradoxal, ca Dracu! Ce nu ştia soţia e mai lungă şi erorile de începătoare din scriitură se văd şi mai clar. Şi aici premisa e promiţătoare deşi schema nu e nouă, e un fel de Nevasta lui Rebreanu, dar pe dos. O soţie nenumită (cam ciudat că nici Ea nici El nu au nume, ce-aţi intenţionat cu asta?) îşi consideră bărbatul necioplit şi toate semnele lui de normalitate (munceşte din greu, e jovial, e iubit de copii) i se par femeii nişte mitocănii. Îşi dă seama de calitatea omului pe care l-a avut alături doar cînd el stă liniştit, scăpat de cicăleala ei, în cosciug. Ei, n-ar fi rău nici asta, măcar că trama e cam sămănătoristă. La Rebreanu era mai interesant, trebuie să recunoaşteţi, pentru că gura satului îi atribuie Nevestei o dragoste neadevărată pentru un soţ brutal. Ceea ce m