Volumul de proză al lui Lucian Mareş, Jurnalul Răului, editat de Herg Benet Publishers anul trecut, încă nu şi-a atins potenţialul maxim de lectură. Nefiind o carte uşoară, nici în conţinut şi nici ca expresie,Jurnalul Răului ar putea fi un roman dacă nu s-ar încăpăţîna să fie un jurnal/blog şi ar putea fi un construct confesiv, dacă nu ar avea atîtea artificii narative. Un lucru trebuie spus înainte de începerea lecturii şi Lucian Mareş îl spune în stilul frust, definitoriu pentru proza sa, şi anume: un moralist, un estet, un burghez, un „om recent“, chiar un „om normal“ nu are rost să citească Jurnalul Răului. Cine ar mai rămâne atunci?! Ca să nu fiu acuzat de rea-credinţă, citez textul de pe coperta a IV-a: „Nici n-are rost să citiţi textul. N-aveţi cum să-l înţelegeţi. Sunteţi depăşiţi!“. Dacă adaug şi indicaţiile de lectură de la început, pe care nu le mai citez, dar pe care mi le voi aminti mai departe, se vede că Lucian Mareş deţine o conştiinţă auctorială în stare de manifeste, doritoare de revoluţii, capabilă de jocul cu miza apropierii cititorului prin împingerea sa către conştientizarea limitelor. Pare că nimic nu e nou sub soare, nimic nou sub coperta semnată tot de Lucian Mareş – de data aceasta artistul vizual egalează scriitorul –, simbolul luptătorului cu cagulă fiind recurent de-a lungul prozei, unul din punctele de condens ale psihismului diaristului/naratorului/personajului principal. Un rezumat al Jurnalului Răului este simplu de făcut şi ar tinde să dea dreptate „interdicţiilor-invitaţii“ de lectură de mai sus: un student din Cluj la Politehnică începe să scrie Jurnalul urmărind „O revoluţie a minţii!“ şi trăieşte de-a lungul a aproape 300 de pagini experienţe morale, estetice, sociale, politice şi, mai ales, fizice – iar dintre acestea cele sexuale sunt cele mai importante – pe care le transcende într-o spiritualitate proprie, negatoare.