Floarea Ţuţuianu, Sappho. Antologie de poezie erotică.

Cu 10 ilustraţii ale autoarei,

Bucureşti, Editura Cartea Românească, 2012, 78 pag.

Cine poate trasa graniţa dintre avuabil şi total interzis retoric în registrul experienţelor corporale? Este o întrebare la fel de oţioasă precum aceea care pune pe tapet raportul dintre dosarul de existenţă şi prezentarea sa publicului, cu episoade lipsă sau cu unele adăugate, aspecte imposibil de clarificat cu „metode” oficiale. Nu poţi să ataci, stilistic, pur şi simplu, cu un tolle, lege!, domeniul fazelor unicizante pentru persoană, dar poate irelevante pentru specie. De aceea există, evident, convenţia literară, adevăr translat şi „minciună” epistemologică, pentru a ne branşa la sufletul care, conservând-şi intimităţile, nu poate să nu se exhibe, pentru că aşa îi dictează imaginaţia, egală cu nefericirea. Între punctul de fierbere şi inenarabila neparticipare în cuplu se desfăşoară episoadele de budoar fizic trecut prin razele Roentgen ale cerebralităţii din Sappho, unde Floarea Ţuţuianu preia câteva piese rezistente din volumele Femeia peşte, Libresse oblige, Leul Marcu şi Mărinimia Ta.

Singurătate şi gândire, voluptate şi detaşare, gurmandiză senzorială şi aspiraţie spre staza unui tablou (undeva între Manet şi Monet, spune autoarea) sunt câteva perechi în care termenii îşi răspund exact în măsura în care se dovedesc beligeranţi. Antinomiile dospesc în imagini subsumabile figurii florii carnivore, măsură deopotrivă a failibilităţii şi a ferocităţii ancilare. Şi atunci la femme-poison (din poemul omonim) se prezintă într-un fel care îmbină, iarăşi derutant, futilitatea exteriorităţii cu mişcările de speolog ale scriitorului: „Sulemenită/ şi pe deasupra tocită de gânduri/ Lustruind pe ascuns singurătatea din vise/ Da. Sunt un trup care se dă la cuvinte// Mirosul proaspăt de hârtie cerneală/