Odată, demult, familia Radu a mai trăit o viaţă. Locuiau în Bucureşti, se înghesuiau toţi 15 într-o casă mică şi aproape că erau fericiţi: aveau apă şi canal, televizor şi gaz, asfalt şi autobuze. Mâncau din ce munceau bărbaţii casei cu ziua, azi o pâine, mâine o cratiţă cu fasole; se îmbrăcau doar de la second hand, la mall mergeau numai aşa, ca la muzeu, să se plimbe şi să-şi imagineze că au şi ei atât cât au şi alţii. Ca distracţii îşi permiteau doar să se uite la televizor şi să se plimbe în parc, căci era gratis.

Dar într-o zi toată fericirea asta s-a dus. Tocmai îşi vânduseră casa, cu gândul să se mute la mai bine, când un nepot a reuşit să-i păcălească şi să le ia toţi banii primiţi pe casă. S-au trezit dintr-o dată, 10 adulţi cu 5 copii, buimaci, fără nimic. Ce să facă? O singură avere mai aveau: un teren de 400 de metri pătraţi undeva, în sălbăticie, pe câmpul din Petrăchioaia de Ilfov, lângă Bucureşti. Au cărat acolo lemne, folii, pietre, cadre vechi de uşi şi de geamuri de prin tomberoane, cutii de carton, bucăţi de ţigle şi de preşuri, scaune fără un picior şi, din toate resturile astea, şi-au încropit un fel de adăposturi în chip de case. Au construit un fel de colonie numai a lor.

„Noi nu ştim nici când plouă”

Aici trăiesc de doi ani de zile, aici îşi cresc copiii, aici se înmulţesc. Din 15 oameni, câţi erau la început, acum au ajuns 17. Trăiesc ca sălbaticii şi recunosc că uneori chiar aşa se şi simt. Bărbaţii muncesc cu ziua, femeile stau acasă, îngrijesc copiii şi le încasează alocaţiile. Au învăţat să se sature din pâine cu sare şi, la desert, din pâine cu zahăr. Grădină au o palmă de pământ, n-au avut loc de mai mult. Îngrijesc şi udă jumate de an câteva vrejuri de roşii, din care vara le ajung atât cât să-şi facă o salată sau două de familie. Curent electric n-au, n-au avut niciodată, e scump al dracului să tragă un fir până l