Cunoscut cititorilor de limbă engleză mai cu seamă prin cronicile de carte publicate în ritm susţinut în prestigioase publicaţii, precum London Review of Books sau The NewRepublic, ori prin excelentele pagini din volume cum ar fi The Broken Estate sau The Book Against God, James Wood oferă, prin noua sa colecţie de eseuri, intitulată The Irresponsible Self: OnLaughter and the Novel*, nu numai un excelent studiu asupra comicului romanesc, ci şi o surpriză de proporţii - mai cu seamă celor convinşi că personalitatea criticului s-ar reduce (ori ar trebui să se reducă) exclusiv la seriozitatea judecăţilor de valoare şi la formulările voit succinte.

Stendhal compara, se ştie, romanul cu o oglindă purtată de-a lungul unui drum. Iar dacă, în secolul al XI-X-lea, modelul acesta era cât se poate de viabil pentru structura narativă realistă, perioada contemporană va manifesta tendinţa de a-l respinge, mai cu seamă din dorinţa scriitorilor de a se impune pe ei înşişi în calitate de etalon al lumii ficţionale ori, în cel mai bun caz, din impulsul de a influenţa opiniile cititorilor şi de a le sugera posibilele căi spre descifrarea sensurilor cărţii. Din punctul de vedere al lui James Wood, aceasta ar fi greşeala cea mai gravă a prozatorilor contemporani - mai precis a unora dintre ei: şi anume, incapacitatea de a se ridica la nivelul formulei literare pe care au ales să o practice. Căci romanul, în ciuda popularităţii sale, nu e nicidecum o specie literară uşoară - şi cu atât mai puţin una simplă... Numai că, renunţând la demodata oglindă în stare să reflecte atât cerul albastru, cât şi noroiul din băltoace, mulţi autori contemporani au încercat să o înlocuiască cu propria lor imagine sublimată ori să accentueze exclusiv experimentele formale, pierzând astfel din vedere tocmai conţinutul. În consecinţă, romanul epocii noastre va fi caracterizat de un număr din ce în ce