A apărut de nicăieri, într-un început de aprilie, cu ţipete, cu vociferări, pot spune pline de indignare, cu revendicări majore.
Cerea iubire şi, desigur, pensiune completă. Stătea bine ancorat cu gheruţele pe grilajul de la bucătăria noastră. Tremura uşor de frig, era ud şi înfometat. Ţipetele lui nu vădeau disperare, cum s-ar putea crede, ci, mai degrabă, anunţau o personalitate conştientă de valoarea şi importanţa sa, care ştia că pentru a obţine ceva trebuie să convingi că meriţi acel lucru; iar el ne-a convins fără întârziere; şi a meritat cu prisosinţă tot ce i-am oferit. Nici azi nu ştiu cum ajunsese la fereastra noastră. Un fapt era sigur, şi anume, că a ales-o, deşi erau multe ferestre deschise în acea dimineaţă: "Ce pasăre este asta?”, am întrebat uimită. "Un peruş”, a răspuns soţul meu. Tocmai sosise de la piaţă şi i-a întins oaspetelui nostru o salată mare şi verde. Bucuros, peruşul a început imediat să ciugulească. L-am prins şi i-am improvizat un loc al lui, într-o cutie mare, cu multe găuri şi cu un fel de capac din sticlă.
"Şi acum ce facem cu minunea asta galbenă?”, întrebarea mea suna, desigur, cam retoric. "Cum ce facem, mergem să-i găsim colivie şi hrană adecvată”, a venit răspunsul firesc.
Şi iată cum doi oameni serioşi ne-am îmbrăcat de oraş (deşi aveam o altă activitate programată pentru ziua aceea, căci era în Joia mare a Sfintelor Paşti) şi ne-am dus la un hipermarket. Ne-am întors acasă cu o colivie albastră şi o pungă de boabe de "mei cu vitamine pentru peruşi”. Aşa a început idila noastră cu oaspetele cel galben şi înaripat; o adevărată dragoste la prima vedere. L-am botezat imediat Coco, cel primit în dar în Săptămâna Mare a acelui an. N-aş fi crezut niciodată că ne vom ocupa atât de serios, cu atâta dragoste şi devotament, de mica pasăre. N-aş fi crezut niciodată că o pasăre atât de mică poate dovedi at
