De Dan Constantinescu şi de soţia lui, Antonia, m-a legat o prietenie profundă care mi-a luminat existenţa mai mult de trei decenii. Personalitatea poetului era marcată de o curiozitate intelectuală şi de o fervoare renascentistă îndreptându- i spiritul cu egală pasiune spre muzică, teologie, pictură, filozofie, istorie, politică şi literatură. Într-o epocă de libertate şi emulaţie socio-culturală, geniul său şi-ar fi revelat fascinanta creativitate şi ar fi fost prezent în galeria de valori ale artei noastre. Dar România anilor ’60 l-a pus pe tânărul artist în faţa unei opţiuni de principiu: să se alăture corifeilor regimului comunist şi astfel să-şi asigure prosperitatea unei cariere stabile sau să rămână fidel propriului crez şi să-şi asume riscul de a vedea cum i se închid toate porţile afirmării şi recunoaşterii publice. A ales, ca puţini din generaţia lui, calea exilului interior, silentia vitae. Pentru a se întreţine, a intrat în cenuşiul unor slujbe temporare ca: administrator la o casă de odihnă, vânzător PECO, taximetrist, corector şi tehnoredactor la Luceafărul; a făcut muncă de teren în echipe geologice, a dat lecţii de vioară. Între anii 1956-1959 scria cronici muzicale în Contemporanul şi Informaţia Bucureştiului, iar în 1969, debuta în Luceafărul, cu câteva poeme, semate Dan Bocaniciu. Ulterior nu a putut publica nici un volum de poezii, nefiind „bun de tipar” în ‘epoca de aur’. Respins oficial de autorităţi, dar admirat şi iubit de Geo Bogza, Ştefan Bănulescu, Dinu Pillat, Nichita Stănescu, etc. Dan a scris, a pictat şi a compus muzică în singurătatea micului apartament din Drumul Taberei, urmând cu fermitate drumul său lăuntric de pelerin, retras din lume.

Eu l-am cunoscut în anii ’70, când Antonia, cu un zâmbet de taină, m-a dus să-mi arate „comoara ei” de acasă. Chiar din prima zi, când l-am ascultat pe Dan citind din versurile calde înc