Stăpâna dealului
"Domnu' Cătălin, să ştiţi că de-aici, de la noi, lumea aia din Bucureşti se vede tare urât. Păi e de ajuns să deschid puţin televizorul şi toată ziua mă doare capul de-mi vine să mor . Mă ia, aşa, o frică, că parcă ar veni sfârşitul lumii, nu alta. Şi-atunci îi zic mereu omului meu, «Uite, bărbate, că totuşi noi, aici, în colţul ăsta uitat de lume, parcă trăim ceva mai fericiţi, că măcar stăm ascunşi de toate relele astea». Şi să ştiţi că aşa-i. Am trăit aici aproape o viaţă, cu bune şi rele, cu chinuri şi bucurii, dar măcar le-am dus pe toate împreună şi nu ne-a molipsit necuratul. Ne-a mai dat el târcoale câteodată, dar am avut mereu râvna să-l chemăm pe Dumnezeu în ajutor”. Zâmbeşte blând, netezind cu o furcă fânul proaspăt aşezat pe căpiţă. E miezul zilei şi arşiţa a topit parcă cerul, revărsându-l peste pământ ca o lavă încinsă. Pentru ea, însă, nimic nu-i de neîndurat. Munceşte aici de la cinci dimineaţa. Zi de zi, de vreo 35 de ani.
*
Am străbătut frumosul sat Suslăneşti, de-a lungul Argeşelului, şi-apoi am luat-o pe un drumeag neumblat, până am ajuns aici, în colţul ăsta de paradis. Se numeşte Aluniş şi e un cătunel cu câteva case răzleţe şi nesfârşite păşuni, aşternute ca un poem printre coline. Aici îşi au oamenii din sat fâneţele, aici îşi ţin vara animalele, aici îşi fac grădinile ori îşi culeg livezile de pruni. De sute de ani, locul ăsta magnific e comoara lor fără preţ, ascunsă bine printre colnice şi păduri seculare. Cornelia Vlădan munceşte aici de la 16 ani. E o femeie vânjoasă, hotărâtă, mereu veselă şi încrezătoare. O văd de pe drum cum îndeasă resturi de fân peste căpiţele uriaşe, care împânzesc grădina. Arşiţa nu-i domoleşte deloc iuţeala şi pofta de muncă. Zâmbeşte încontinuu, forfotind de colo-colo, după resturile de paie.
- Cum de mai puteţi, pe zăpuşe