* În zona musceleană a Argeşului, pe dealurile din Suslăneşti, există un sat în care toţi oamenii au acelaşi nume: Vlădău. Povestea lor coboară în timp cu peste 150 de ani, când marele Cuza a împroprietărit un grup de pribegi ardeleni fugiţi peste munţi, din Imperiul austro-ungar. Un dar venit de la Dumnezeu, pe care neamul Vlădăilor a ştiut să îl transforme în muncă şi bucurie *

Pământul făgăduinţei

Săptămâni întregi au pribegit Vlădăii prin munţi şi văi, pe o vreme câinoasă, până să ajungă în Muntenia. Şi-au luat carele, şi-au înhămat boii, au pus în ele ce brumă de agoniseală vor fi avut, şi-au luat animalele din bătătură şi, cu mic, cu mare, s-au pornit. În urmă lăsau Ardealul lor drag, pământurile şi casele, crucile bătrânilor. Ce avea să-i aştepte dincolo de munţi, asta numai Bunul Dumnezeu putea şti...

Fuseseră izgoniţi din Ardeal cu tot neamul. Nimeni nu îşi mai aduce aminte exact de unde au plecat şi nici pricina pentru care au fost nevoiţi să părăsească Impe­riul. "Zâce că de răi o fost daţi. Aşa zâce, că de răi o fost izgoniţi”, repetă nea Ioan Vlădău din Suslăneşti. E cel mai bătrân dintre Vlădăi şi sin­gurul în viaţă din cea dintr-a treia ge­ne­raţie de după venirea familiei în Muscel. "Mult o pătimit, bieţii, cu copiii şi cu toate cele după ei. Io am fost cioban tătă viaţa şi ştiu cum îi să baţi atâta amar de drum”, spune.

Nea Ion Vlădău la 92 de ani Erau neam mare Vlădăii. Unii s-au oprit în Dragoslavele, alţii în Soveja şi Gemenea, iar Gheorghe Vlădău, "tata mare” al lui nea Ioan, cu fraţii lui, Din şi Ioan, s-au oprit la Aluniş, pe dealurile care despart Argeşul de Ardeal. Gheorghe Vlă­dău avea o pereche de boi, Din şi Ioan, fraţii mai mici, aveau câte două. Pen­tru fiecare pereche, dom­ni­torul Ale­xan­dru Ioan Cuza i-a îm­proprietărit pe pribegii din Ardeal cu câte 10 pogoane de pământ, aco­lo, la