un vis (ospiciul)

fereastra prin care privesc iese din pământ. tot ce este în afara ei se află şi înăuntru. mă văd de aproape ca printr-un lornion întors – porii uşor iritaţi pe bărbie. pleoape îngreunate de uitatul într-un punct fix. buzele strânse pentru că am dinţii urâţi. în fotografii la mare preţ prin întreg imperiul stau pe marginea unui fotoliu îmbrăcat în catifea dungată cu franjuri. degetele mi-au amorţit încleştate pe lesa câinelui mare alb cenuşiu care stă şi el într-o aşteptare posacă la picioarele mele. tocmai am răspuns scrisorii lui f. în care eram întrebată ce-mi doresc la aniversare. un pui de tigru bengalez. un medalion. dar cea mai mare plăcere mi-ar face-o un ospiciu bine echipat. ştiu însă că voi primi doar medalionul.

e o linişte nefirească în jur. ce simt acum am simţit şi când am asistat prima oară la hipnotizarea unei bolnave. întâi spaima adâncă de parcă mă aflam într-o casă în întuneric necunoscută până atunci din care mă agitam să ies lovindu-mă de lucruri ascuţite. apoi pielea de la încheieturile mâinilor mi s-a umezit anunţând o bucurie fără motiv. poate că totuşi am primit în dar ospiciul.

mă văd în dreptul ferestrei care se întunecă dintr-odată. un zgomot înfundat de pene. de aripi lovindu-se şi ele de lucruri ascuţite. mă înclin de trei ori aşa cum fac de fiecare dată în faţa unei coţofene. ca să ţin răul departe de mine. mirosul de fier ud şi de mucegai amintindu-mi cripta capucinilor e tot mai puternic în acest cub negru unde nu ştiu cine m-a adus. apoi se întredeschide o uşă care sunt sigură că nu există. paşi. tăcere. paşi. lumina albă şi rece decupează alene prima treaptă. două botine albastre bogat garnisite încep să urce scara. amândouă deodată. picioarele nu se văd. pot fi ale unei copile care încearcă să facă pe placul cuiva şi să-şi domolească avântul. ori ale unei tinere care vrea să amâne înto