Poate ar trebui să calibrăm performanţele la vîrstă şi nu la entuziasm. La anii sportivilor, nu doar la senzaţia noastră, pe care ne-o inducem o dată la patru ani şi care durează cît două ţigări
Mai ştiţi cînd s-a retras generaţia Hagi? Vă amintiţi cum? Dar, mai ales, ştiţi ce-am înţeles noi atunci şi cum am reacţionat? La Londra, pîlpîim frenetic atunci cînd miroase a medalie, ne zbuciumăm apocaliptic şi scurt cînd ratăm aurul pentru argint sau bronzul pentru nimic. Am rămas la fel, ne cultivăm tiparele. Uităm că sîntem în aceeaşi secătură de ipostază ca la retragerea generaţiei lui Hagi.
Nu mai putem să aşteptăm mult de la Alina Dumitru. Argintul ei, aşezat peste geografia accidentărilor şi la apus de carieră, e destul. E foarte bine. Dezamăgirea dinspre Andrunache şi Susanu repetă zarva clasică: ne-au obişnuit cu aurul, ce dracu’ mai contează că şi ele îmbătrînesc între Olimpiade, cînd nici noi nu recunoaştem că nu mai putem aduce atîtea sacoşe de la piaţă şi că adormim tot mai greu!?
Nu, nu vreau să ridic realitatea ascuţită şi nemulţumitoare la nivelul aşteptărilor visătoare în strai populist. Dar Nicoleta Grasu a aruncat suficiente discuri dincolo de orizontul pronosticurilor, ratarea finalei nu i se poate imputa nervos. Ratările Cameliei Potec vin totuşi după o carieră şi nu la un debut sau în orele rarisime ale apogeului. Pentru Constantina Diţă, maratonul e o obsesie existenţială, din care a scos tot ce se putea şi în care continuă pentru că verbul acesta, al nerenunţării şi al îndîrjirii pe ritm drăcesc, e în tiparul maratoniştilor.
Din spate, ca după generaţia lui Hagi, se aude simfonia hăului, cu rare iluzii pe marginea tunelului. Vin încercări, vin jumătăţi de curaj, vin talente pe un culoar subţire, chiar victorii solitare, dar încă nu există temelia amplă a unor construcţii sportive durabile, cu rezultate topite în aur, argint
