Puţine sunt lucrurile pe care le ştim despre obiceiurile dacilor. Cum se îmbrăcau, o ştim de pe Columna Traiană. Ce mâncau, mai aflăm de la Strabon şi de la alţi istorici. N-am fi ştiut că obişnuiau să bea vin, dacă nu era (şi) legenda tăierii viilor, la îndemnul lui Deceneu, preotul lui Zamolxis, din vremea lui Burebista. Dacă m-aţi întreba ce parfum foloseau, v-aş spune doar că bănuiesc că femeile lor, strămoaşele noastre, ca şi ţărăncile de până mai ieri, puneau ierburi împarfumate între straie şi-şi aşezau busuioc în păr şi în sâni. Poate, din legenda aceea cu Lisimach şi Dromichetes, să înţelegem că, dacă voiau, puteau fi şi rafinaţi (în înţelesul epocii), dar că preferau frusteţea obiceiurilor moştenite din neam. E acolo o etalare de bogăţie – vase de aur şi argint, bătute cu nestemate ­, pusă-n balanţă cu modestia farfuriilor de lut, a lingurilor de lemn şi-a cupelor săpate în corn de animal. De-acolo legenda perpetuată până în ziua de azi a comorii lui Dromichetes, adăpostită pe insula de-i zice Păcuiul lui Soare (comoară aflată acum pe fundul Dunării).

În ce priveşte hrana lor, a strămoşilor, Strabon scria, în "Geografia", că tracii de la sud de Dunăre "nu se atingeau de carnea turmelor lor". Spunea istoricul şi geograful antic că ei obişnuiau să se hrănească "cu miere, lapte şi brânză, ducând un trai liniştit". Ptolemeu scria şi el că locuitorii Daciei erau obişnuiţi să mănânce "miere şi lapte" – şi să nu vă gândiţi că acestea erau mierea şi laptele care curgeau, râuri-râuri, în Paradis, dar erau cele mai simple dintre bucatele lor. Ar mai trebui să trecem pe listă brânza şi varza (cele ale căror etimologii sunt recunoscute ca fiind din fondul dacic/tracic al limbii române). Alte informaţii întâlnim în "Ambasadele lui Priscus": "Prin sate ni se aducea de mâncare şi anume în loc de grâu, mei, şi în loc de vin, mied, cum îl numesc localnicii". Apr