Pentru noi, ceva s-a terminat şi ceva încă n-a început

Nu devii pianist dacă nu ai de mic un pian bun, iar pianul bun e scump. De fapt, nici nu există piane ieftine, ci doar piane de dar, îndeobşte stătute şi, din această cauză, pentru că n-au fost cîntate ani de-a rîndul, obosite, neperformante. Pare un nonsens, dar instrumentele muzicii au un regim foarte elaborat de folosinţă ce aduce a antrenament. Copiii săraci nu ajung decît prin excepţie pianişti şi niciodată mari pianişti, deoarece învăţatul începe devreme şi e la fel de costisitor ca instrumentul. Scriind aici despre condiţia economică a pianistului, ideea mă trimite la covîrşitoarea majoritate a sporturilor, unde pragurile financiare fac selecţia, nu baremurile şi cluburile.

Puşca lui Alin Moldoveanu se cheamă tot “cu aer comprimat”, ca jucăriile militare chinezeşti, doar că e o investiţie elitistă. Costă probabil cît un pian şi seamănă mai degrabă cu armele acelea din filmele SF decît cu ce ştim toţi că e o puşcă.

Toate sporturile olimpice sînt scumpe, prohibitiv de scumpe. Dacă nu te-ai născut alergător african, într-un continent unde fuga înseamnă supravieţuire şi genă ancestrală, n-are sens să devii fondist sau semifondist.

Cu gena adusă din Africa mamă şi cu banii americani, africanii domină suta şi probele de viteză. Numai şi privindu-I, îţi dai seama cîte milioane de dolari fac selecţia şi apoi performanţa în zecile lor de mii de baze sportive şcolare şi universitare.

Românii olimpici, românii campioni nu au şi n-au avut niciodată părinţi înstăriţi. Au compensat prin ambiţii, prin ciudă pe soartă şi prin îndîrjirea unor antrenori, ajungînd de multe ori egalii şi chiar superiorii vesticilor.

Ceva însă s-a terminat. Sporturile olimpice au devenit din ce în ce mai prohibitive. La cele mai multe din ele, noi, românii, nici nu mai putem visa. O prăjină de campio