În final, Ana Maria Brînză, Simona Gherman, Anca Măroiu şi Loredana Dinu s-au clasat pe locul al şaselea, într-o zi interminabilă a suferinţei
Îmi pare rău, dar aici nu va exista nici o cronică de scrimă. E imposibil să scrii despre o alchimie inversă, despre cum se transformă aurul în plumb şi nu invers. Este imposibil să încerci să explici inexplicabilul. Sau să-l descrii. Ieri, pe planşă, în meciul cu Coreea de Sud din "sferturi", nu au urcat campioanele mondiale, ci nişte persoane care le semănau perfect, pînă la identificare fizică.
Chipurile spun multe. Un chip pe care se desenează lacrimile înainte de a izbucni, ca o fantomă aburoasă. Alt chip pe care ochii negri ard ca un cărbune, dar gura are colţurile în jos. Şi alt chip pe care sclipeşte un licăr de teamă. Şi corpurile vorbesc. Se văd braţele rigide, genunchii înţepeniţi, spatele care refuză să se cabreze.
Şi prin vene nu-ţi curge sînge, ci venin. Şi nu înţelegi de ce. Ştiai că ziua cea rea va veni la un moment dat. Nimeni nu merge din optmiar în optmiar. Nimeni nu şi-a făcut casă pe Everest. În sinea lui, nimeni nu-şi doreşte să fie perfect.
Dar de ce trebuia să fie tocmai acum momentul de vertij? Asta nu scrie nicăieri. Nu ştie nimeni. De ce cauţi cu disperare platoşa adversarei sau o fărîmă de piele pe care să se aprindă becul şi nimereşti aerul? De ce te găseşte ea pe tine? De ce? De ce? De ce?
Nimeni nu ştie.
Ai vrea să ţipi şi nici măcar asta nu ţi-e îngăduit. Strigătele adversarelor absorb tot aerul. Ai vrea să-ţi despici pieptul şi să laşi frustrarea să se scurgă pe acolo, să te coşi la loc şi s-o iei de la capăt. Ai vrea să se întîmple ceva. Altceva.
Te uiţi în jur şi totul e străin. Gîndurile nu-ţi mai încap în creier, s-au transformat într- un ghemotoc fierbinte, cauţi capătul firului şi degeaba. Simţi că eşti în mijloc