Bătaia aceea cruntă luată de Mihai stă ca un hotar în viaţa fraţilor Botoşan. Lucrurile s-au întâmplat până atunci şi după aceea. Nu-i vorbă, mai luaseră ei bătăi. Tatăl lor le servea des bunătăţi din astea. Bătaie şi pâine cu untură mâncau aproape zilnic.
Apă, paie şi bătaie
— Astea erau delicatesele familiei noastre, glumeşte Florin Botoşan.
— Atât vă permiteaţi din banii câştigaţi la cerşit? Cât făceai într-o zi.
— Nu strângeam cine ştie ce. Dar şi aşa, dacă tot câştigul nostru s-ar fi dus pe mâncare, am fi fost copiii cel mai bine hrăniţi. Însă tata ne lua banii şi-i bea. Ne adusese o mamă vitregă la fel de sugativă ca el şi care n-avea nimic împotrivă ca noi să cerşim. Ba se îngrijea să nu întârziem la program şi să-i lăsăm — pe ea şi pe tata — fără combustibil. Nu se strofoca să facă o mâncare ca lumea. Pâine cu untură, atât. Şi ceai.
Aşadar, băieţii erau obişnuiţi cu bumbăceala. O încasau şi de la tată, şi de la mama vitregă, cu sau fără motiv. De la miliţieni şi de la vatmani, de la călătorii din tramvaie, de la trecători şi de la alţi milogi — când foamea îi mâna pe teritoriul lor. Erau nişte copii lăsaţi de capul lor, nişte mici cerşetori care mâncau bătaie din toate părţile. O luau, plângeau şi le trecea. Asta era ceva la ordinea zilei. Bătaia luată de Mihai ieşea însă din regulă. Nu fiindcă era cea mai cruntă dintre toate, ci fiindcă era un act de represiune. Băiatul se revoltase şi trebuia adus din nou în lanţuri şi pus să trudească pentru stăpân. Fără crâcnire. Aşa că tatăl şi-a bătut fiul până n-a mai mişcat.
— Dumnezeule! Putea să-l... Nu să-l omoare, dar să-l lase schilod!
— Şi ce dacă? Asta îl făcea mai eficient la cerşit, nu? — răspunde Florin cu cinism. Un fulger mic, întunecat, îi brăzdează chipul.
După câteva zile, când s-a putut ridica din ungherul unde a zăcut c