Paradoxal - căci imaginea externă a României în momentul de apogeu a crizei politice şi de regim pe care o parcurgem este diametral opusă - referendumul de revocare a preşedintelui este proba unui proces democratic în sensul tradiţional al termenului, atenian am putea spune, de putere a poporului. Şi nu din cauza votului, care rămâne doar un instrument politic între altele, ci datorită puterii poporului de a retrage mandatul pe care îl oferise anterior. De altfel, şi acest al doilea mandat a fost controversat dintru-început; umbra fraudei, cel puţin a uneia morale (crearea a peste 3300 de secţii de votare speciale în ţară şi a încă peste 300 în străinătate), dacă nu a unei fraude efective, a planat din prima zi. Pornit sub un asemenea auspiciu, cel de-al doilea mandat al lui Traian Băsescu stătea sub semnul legitimităţii fragile care devenea după o jumătate de an, în mai 2010, de-a dreptul ilegitimitate.
Vorba proverbului "Cine seamănă vânt, culege furtună!" Recursul la referendum ca mijloc de rezolvare a conflictului dintre Traian Băsescu şi partitocraţia parlamentară (aşa cum s-a întâmplat în noiembrie 2007 cu referendumul pentru schimbarea sistemului electoral organizat în acelaşi timp cu primul vot pentru Parlamentul european, cât şi cu dublul referendum pentru monocameralism şi reducerea numărului de parlamentari organizat la primul tur al alegerilor prezidenţiale în 2009), în loc să transforme legislativul în spaţiu vidat, orice conţinut şi supus voinţei prezidenţiale a reuşit să întărească reduta legislativă. Mai mult, suspendarea lui Traian Băsescu a reconciliat, probabil doar pentru moment, Parlamentul cu societatea românească.
Încă odată, cu ocazia suspendării şi referendumului pentru revocare, conflictul dintre suveranitatea populară sau naţională - manifestată direct şi nemijlocit, numită fie democraţie directă, fie semidirectă - şi suverani
