Pentru mine, campania pentru referendum şi referendumul însuşi sunt de-acum istorie. Ele au evidenţiat, la vremea lor, cum o procedură în principiu democratică poate deveni foarte uşor un simplu catalizator al evidenţierii eşecului statului român. Ca unul care a trăit tot timpul în România, ştiu la ce te poţi aştepta de la statul nostru.

Mă rog, când îmi amintesc, şi eu - ca atâţia alţii: „Doamne, ţine-mă departe de poliţie, de procuratură şi de spitale!". Nu am nimic cu poliţiştii, cu procurorii sau cu medicii. Socotesc, totuşi, important să nu aibă nici ei vreo treabă cu mine. În principiu, n-ar trebui să fie aşa. Într-o ţară caracterizată prin funcţionarea corectă a instituţiilor de stat, acestea ar trebui să fie în slujba cetăţeanului şi să-i asigure acestuia protecţie. Mă tem însă că la noi breşa abuzurilor e prea mare pentru a putea avea încredere în categoriile menţionate. Unii sunt ei înşişi potenţial periculoşi, alţii servesc un sistem în fiabilitatea căruia nu ai de ce te încrede. Zilnic ştirile îţi aduc veşti neplăcute, care îţi confirmă bănuielile sumbre.

Oricum, referendumul văzut ca un catalizator e cu totul altceva decât miriadele de prevestiri punctuale aduse de televiziuni, zi după zi. Rezultat în urma unei dorinţe exprese de a pune altceva în locul unui preşedinte socotit abuziv şi neconcludent, te-ai fi aşteptat ca o asemenea consultare populară să fie pregătită în spirit democratic, conform procedurilor în vigoare, pentru a asigura legitimitate maximă soluţiei către care procedura trebuia să conducă. Rezultatul a fost însă aiuritor: statul român habar nu are exact de ce populaţie dispune ţara în prezent. Să nu-mi spună mie nimeni că asta s-a aflat abia după vot şi că anterior lucrurile stăteau altfel. Acest lucru trebuie să fi fost evident şi la alegerile locale. Ba, mai mult: şi în 2009, cu prilejul prezidenţialelor de atunci... @N