Guvernul USL, condus de premierul Victor Ponta, a inclus într-un proiect de ordonanţă de urgenţă o măsură prin care a decis să majoreze pragul de la care instituţiile statului pot achiziţiona produse, lucrări sau servicii fără licitaţie. De la 15.000 euro la 30.000 euro. Motivul invocat este „flexibilizarea si transparentizarea“ procedurii de achiziţie. Sincer, mi se pare fenomenal.
Cu alte cuvinte, avem o problemă de transparenţă. Pe care o tratăm cu un plus de opacitate. Se spune că, uneori, cui pe cui se scoate. Sunt, însă, unele situaţii în care mai bine nu mai pui mâna pe metal. Mai ales pe arginţi.
Într-o formă sintetică, argumentul meu este următorul: nu poţi opri scurgerea de bani lărgind gaura prin care se produce risipa. Este ca şi cum ai schimba un cufăr lipsit de lacăt cu butoiul danaidelor.
În opinia dumneavoastră, care proces oferă mai multă transparenţă: o licitaţie publică în care oricine poate verifica ofertele depuse şi în care poate fi tras la răspundere managerul întreprinderii dacă face achiziţii la preţuri mai mari decât cele de pe piaţă? Sau o cheltuială discreţionară făcută de managerul respectiv – care nici măcar nu trebuie să se justifice, pentru că oricum nimeni nu-l verifică?
Un prieten îmi spunea la un moment dat că cineva poate afişa o imagine falsă pentru multă vreme. Adevăratele trăsături de caracter le vezi în frânturi mici şi aparente. Trebuie să îi dau dreptate.
„Pro business“, dar departe de ţintă
Imaginea de la care Guvernul Ponta a plecat a fost una pro-business şi a primit la momentul respectiv un vot de încredere din partea majorităţii oamenilor de afaceri din România. Din păcate, de la vorbă până la faptă este o distanţă foarte mare. Cel puţin în cazul actualului executiv. Promisiunile au fost mari şi serioase. Cu toate acestea, în doar câteva luni, performanţele economice sunt departe
