Sînt oameni care îşi merită gloria. Puţini. Altminteri, omenirea ar fi o adunare de campioni, la pieptul cărora gem medaliile

Sandra Izbaşa a intrat în clubul celor aleşi cu mult înainte să se apuce de gimnastică. Sună esoteric, dar nu am altă explicaţie. Apartenenţa la congregaţia cu pricina se stabileşte undeva sus, într-un loc în care noi, cetăţenii obişnuiţi ai planetei, nu avem acces. Tu, cel însemnat, eşti înştiinţat cumva. Afli, ştii, simţi. După aceea urmează locurile comune. Drumul la sala de gimnastică. Antrenamentele, sacrificiile, renunţările. O fetiţă firavă, blondă, care putea fi şi pianistă, şi premianta clasei, hotărîse. Calea ei în viaţă ei era gimnastica. Inteligentă şi echilibrată, Sandra a ştiut să aibă şi altă viaţă, una dincolo de sala în care miroase a sacîz, a durere. A copilărie pierdută.

După antrenamente şi suferinţă a venit întîlnirea cu antrenorii determinanţi, care s-au numit în fel şi chip. Steaua Sandrei strălucea cu adevărat în gimnastică atunci cînd Bellu şi Bitang, obosiţi, copleşiţi de glorie, se despărţeau de gimnastică. Sandra a revenit atunci cînd Bellu şi Bitang s-au întors la viaţă, adică la gimnastică. Sandra a cîştigat titluri olimpice şi mondiale, s-a accidentat, a revenit, a luptat cu corpul ei care cerea repaus, cu sufletul care ţipa după libertate. A trecut de la pubertate la adolescenţă şi de la adolescenţă la statutul de femeie fără ca lumea să ştie că ea a fost un om şi a devenit alt om. Unul mai puternic, mai chibzuit, o tînără femeie dintr-o ţară unde nu primeşti nimic cadou şi căreia nu i se fac cadouri. Dimpotrivă.

Sandra a nu a cîştigat aurul olimpic pentru că a beneficiat de o conjunctură favorabilă. Să ne iasă din cap tîmpenia asta! Sandra a fost stăpîna finalei pe aparate. Liniştită şi concentrată, limpede şi ambiţioasă, ea şi-a dominat adversarele. Nu le-a făcut farmece băbeşti să c