"Dom’ doctor, drept să vă spun, m-aţi nimerit. Da, ştiu cazul... Dar, prin telefon, nu vă pot spune nimic. Veniţi până la mine când aveţi vreme şi discutăm între patru ochi. Ştiţi cum e..." Nu prea înţelesesem eu "cum e", însă nu aveam încotro. Omul "de la capătul firului" fusese laconic şi în tonul său desluşisem, dincolo de prudenţa de "urmărit", şi o anume jenă pe care, subiectul cu care îl abordasem abrupt, i-a trezit-o. Era medic veterinar şi mă gândisem că, graţie experienţei sale cu sălbăticiunile, se intersectase într-un fel sau altul cu întâmplarea, locuind nu departe de "locul faptei". Mersesem aşadar direct la ţintă.

În urmă cu câteva zile, de la două distinse doamne aflasem despre existenţa unui ursuleţ, ţinut ilegal şi în condiţii anapoda la pensiunea unui primar de pe Valea Moldoviţei. Doamnele îmi telefonaseră revoltate şi îngrijorate. Revoltate de faptul ilegal şi îngrijorate de soarta animalului, care, pe nepusă masă, dispăruse de la locaţie de îndată ce ele înştiinţaseră presa. "Credem că i-am făcut rău ursuleţului. Tare ne temem că i-am grăbit moartea. Că l-au tăiat şi servit turiştilor" – fusese explicaţia lor, cât se poate de normală. Tot ele îmi spuseseră că fostul proprietar le-a arătat un proces-verbal, semnat de el şi de tot felul de "autorităţi", din care rezulta faptul că ursuleţul ar fi fost eliberat recent în pădure, acţiunea fiind încununată de succes. Ei bine, abia acest act – dacă el exista şi nu era un fals – a devenit, pentru mine, dovada mârşăviei; căci ar fi fost pentru prima dată, pe plan mondial, când eliberarea în sălbăticie a unui ursuleţ crescut în captivitate ar fi reuşit.

Am sunat la pensiune, m-am prezentat, mi-a răspuns soţia primarului şi, de îndată ce am abordat subiectul, femeia a devenit crispată. A pomenit ceva despre un proces-verbal şi, în vreme ce un glas bărbătesc îi şoptea din apropiere ce