Sora cea mare e România profundă. Ţara celor mulţi, necăjiţi şi foarte apăsaţi de grija zilei de mâine. A oamenilor muncii care, vreme de decenii, au tăcut, dar care au devenit după 89 foarte vocali şi combativi. Ţara acelora convinşi că votul lor contează şi că, graţie acestui vot, mâine vor primi o viaţă mai bună. Sau poate (de ce nu?) o donaţie de douăzeci de mii de euro de la bugetul public cu care să-şi deschidă propria afacere (oricum ar fi, statul e debitorul lor necondiţionat, dator perpetuu al asistenţei lor sociale). Baştina oamenilor care nu-şi bat capul cu ideologii, dar care au întotdeauna convingeri beton şi cred cu fermitate în diverşi oameni şi partide şi, adesea, în doctrina saţietăţii: ne-am săturat (şi) de ăştia, ţapii ispăşitori pentru toate nenorocirile noastre. Aceia care, până mai ieri, răspundeau în sondajele de opinie că-l regretă pe Ceauşescu, dar că vor, totuşi, integrarea în Uniunea Europeană. România cea Mare a acelora pentru care cel mai competent şi de încredere educator e televizorul, pentru că ea e ţara pusă la cale în studiourile TV. Neamul doamnei care îşi înmoaie piciorul în piscina protocolară ca să ne arate că aici sunt banii dumneavoastră. Patria al cărei imn, scandat la meciurile naţionalei şi la nunta vecinului, n-are decât un singur vers: „sunt mândru că sunt rrromân”. Când ne-o fi mai rău, să ne fie ca acuma, drumurile noastre poate se vor întâlni vreodată, drumurile şi iubirea, gândurile, fericirea.

Sora mijlocie e România secundă. Românii ei, deşi nu sunt prea preocupaţi de politică şi deşi ştiu foarte bine că sistemul democratic este imperfect, sunt combativii de conjunctură şi cred în stat de drept şi în reguli. Ei sunt convinşi că viaţa unei cetăţi condusă democratic poate fi afectată de diverse forme de păcăleală şi populism, dar detestă manipulările grosolane. Românii ţării ăsteia nu sunt mândri că există or