Din acest inventar, ca entitate, fac parte si intelectualii. Chiar daca nu e vorba, ca la partide, de o entitate de interese unitare sau conjugate, cui sa-i adresezi speranta de a elucida, cel putin din punctul de vedere teoretic, al unor teze mai clar aduse la zi, trasaturile contemporane ale democratiei, daca nu celor care i-au elaborat conceptele pe parcursul timpului sau, cel putin, i le-au inteles mai repede?

Obisnuim, mai ales gandindu-ne la momentele noastre istorice de afirmare nationala, sa ne referim la intelectualitate configurandu-ne acele esaloane de tineri barbati veniti de la invatatura cu scopul clar de a extinde prin ea tocmai aspectele democratice ale emanciparii nationale, intelectuali care insusindu-si invatatura indiferent in ce domeniu, aveau si constiinta rostului ei in emanciparea politica a populatiei. Acel tip de specialist in domeniu sau, dar si constient ca este detinatorul unei invataturi de care depinde afirmarea politica a intregii populatii. Acele generatii cu aspect poate romantic, dar temeinic animate de un crez politic pe care-l faceau cunoscut cat mai multor concetateni, compatrioti, conlocuitori ai mediului respectiv.

Fie prin exprimarea ritoasa a opiniei, fie prin modul de a aborda problemele comunitatii, fie prin exemplul civic al comportamentului sau intelectual, acest tip de model pentru persoanele pe care si-au ales menirea sa le formeze cu vocatia existentei intelectuale in mijlocul lor, ramane de domeniul unui ideal trecut si este depasit de pragmatismul vietii noastre contemporane. Dar intrebarea care se pune este: Oare ne putem permite inconstienta de a-l inlocui cu tipul de cumparator de diploma de la o universitate particulara, corespondenta evidenta, a cursurilor scurte si serale cu care dictatura comunista incerca a inlocui cat mai repede intelectualitatea incomoda, obisnuita sa gandeasca singura de l