Carevasăzică, toată politica românească s-a proptit într-o întrebare care ar putea fi considerată superficială, dar nu este deloc: câţi români mai sunt prin România?

Câţi tineri, câţi bătrâni, câţi pensionari (eventual câţi speciali şi cât consumă din buget), câţi salariaţi, care este repartiţia salariilor lor - poţi să ai pretenţii să mai întrebi aşa ceva dacă ei nici oamenii, unul câte unul, care pe unde o fi, nu ştiu să îi mai numere?

Am scris într-o opinie din 2007 (extrase mai jos), când boom-ul economic părea de neoprit şi puţini îşi imaginau că în doar un an şi jumătate România va fi în genunchi la FMI după un împrumut de 1.000 de euro pentru fiecare din cetăţenii săi (pentru un sfert din ei acesta fiind venitul anual), cât de în urmă este statul român în ceea ce priveşte cunoaşterea cetăţenilor săi şi a activităţii lor.

România şi-a dublat veniturile la buget (şi cheltuielile) între 2004 şi 2008, banii au curs, dar unde? Cine să spună, dacă Statistica este Cenuşăreasa instituţiilor statului?

Bogăţia unei administraţii sunt datele. Dacă nu ai date, poţi să pui mâine închis pe România. Resurse, arhive istorice, cetăţeni, animale vii, suprafaţă irigată, consum de medicamente, număr de firme - nu poţi nici să deschizi gura în nicio şedinţă dintr-un secretariat dacă nu le ai, dar într-o şedinţă de guvern.

La acest capitol oamenii noştri sunt nuli. Vă imaginaţi că nici măcar nu au noţiunile de ieşiri şi intrări într-o bază de date privind numărul de contracte de muncă, de exemplu, după cum o dovedea fostul premier Emil Boc când anunţa cu emfază că s-au semnat după introducerea noului Cod al muncii 6 milioane de contracte. Dar nu spunea că în acelaşi interval 7 milioane erau desfiinţate şi stocul scădea cu un milion de contracte.

Este bine, măcar începem din clasa întâi cu statisticile - câţi români mai sunt în România. @N_