Vă spun sincer că mă încurc tot mai des în iţele comportamentului uman, aşa cum muştele naive se încurcă în plasa păianjenilor. Mi se pare, de pildă, de-a dreptul caraghioasă dorinţa celor mai mulţi oameni de a ieşi cu orice preţ în evidenţă. Văzând cum se dau în spectacol, rămân cu gura larg căscată, ca un hipopotam la scaldă.
Bunăoară, mă uit sâmbătă de sâmbătă la maşinile legate cu funde care zbiară din claxoane, semnalizând sonor că un mire îşi contopeşte destinul, la starea civilă, cu cel al unei mirese pure în urechi. O panaramă completă, cu poze în parc – multe, cât pentru un pictorial - ale miresei şi mirelui, este completată cu răcnetele metalice din claxoane.
Peste un timp, când cei doi vor divorţa, vor claxona din nou, pe sălile tribunalului, dar de astă dată din gură, nu din claxoane.
Mă uit şi la pozele alea festive care apar prin ziare, când sărbătoriţi de tot felul îşi mai prind un an în socoteala vieţii. Oare nu-şi pot transmite urările personal, la telefon? E necesar să vedem cu toţii ce vârstă rotunjeşte X sau Y, şi faptul că Z îi felicită de parcă ar fi făcut o mare ispravă?
Alteori, lucrurile stau hilar de tot. De exemplu, un avocat, cunoscut pentru că îi scoate pe interlopii ţării din puşcăria unde le e locul, îi transmitea acum două luni condoleanţe lui taică-su. Avocatului îi murise bunica, şi în calitate de nepot al moartei îşi consola tatăl, adică fiul moartei. Îi transmitea condoleanţuri prin ziar, tipărite frumos, cu chenar negru, plătind pentru asta tarif dublu, că doar are de unde.
Foarte frumos, numai că fiul putea să-i spună asta tatălui prin viu grai, nu la ziar, cei doi locuind nu în ţări diferite, ci în aceeaşi localitate. Chiar cu prilejul trist al înhumării putea să-i spună, în timp ce în fundal Frank Sinatra cânta „My way”.
- Tată, I’m sorry.
Dar asta nu-i totul. Mai jos de condoleanţele tra
