Se spune că emigrezi din țara pe care o părăsești și imigrezi în țara de adopție. Părăsindu-ți țara în care te-ai născut, ești încercat de cele mai grele sentimente, pe care doar moartea unei persoane apropiate le mai poate întrece. Ajuns la destinație, sentimentul de singurătate și înstrăinare te cuprinde și doar cei norocoși vor ajunge să se simtă din nou acasă, cu toate că și pe aceștia îi va bântui din când în când dorul de iarba verde. Aceste sentimente contradictorii le încerc și eu în ultima perioadă, paradoxal, în propria mea țară, din care aș emigra și în care aș tot imigra în același timp.
S-a spus și comentat totul despre ce s-a întâmplat în ultima perioadă în România. Din punctul meu de vedere destul e destul. Pentru faptul că nu am dorit să particip la vot m-ați făcut laș, antidemocrat, ascuns sub pat, incapabil să gândesc cu capul meu câtă vreme răspund inconștient la un apel la boicot, acolit, membru de gașcă, m-ați exclus din rândul poporului atâta timp cât poporul vrea altceva decât mine, iar jignirea supremă a fost să mă numiți pdl-ist ca echivalent al unui fel de subspecie umană. M-am săturat să fiu parte într-un război pe care nu l-am dorit, nu l-am provocat și nu m-a întrebat nimeni dacă este războiul meu. Singurul lucru la care visez, dar conștient că nu se va întâmpla, ar fi să ne împărțim în două, cei 7,4 milioane și noi ăștelalți, câți om fi, vii sau morți, iar fiecare tabără să-și plătească impozitele, bugetarii lui și pensiile, fără a mai râvni la ale celuilalt.
Luați-vă cu voi antenele și realitățile care vă plac, localitățile în care să vă votați 250% sau peste, guvernul condus de Ponta și țara fără-de-reguli condusă de Antonescu și lăsați-mă pe mine în pace că am de condus o firmă, am de plătit impozite și salariile colegilor mei pe care nu le-am întârziat niciodată în 18 ani, nici măcar o oră ce să zic de 40 de zile, am
