Marile combinate cu profil de producţie asigură piaţa de desfacere pentru furnizorii de talie mai redusă, în care lucrează mii de salariaţi.
Dacă în anii comunismului platformele industriale de pe lângă oraşe asigurau locurile de muncă pe plan local şi regional, acum, rolul de motor al creşterii economice este asigurat de marile combinate pe lângă care gravitează o puzderie de întreprinderi mici şi mijlocii. Importanţa acestor noduri industriale a fost (re)descoperită odată cu privatizarea lor: unele şi-au păstrat furnizorii tradiţionali, contribuind astfel la dezvoltarea pe orizontală a economiei, iar altele au renunţat la parteneri, lăsând în urmă şomaj şi o lipsă acută de comenzi pentru companiile mai mici.
De aceea, şi abordarea politicilor industriale ar trebui să ţină seama nu doar de numărul de angajaţi ai marilor combinate, ci şi de numărul de furnizori ai acestora, în care lucrează mii de oameni. Una este să spui „ArcelorMittal (fostul Sidex) Galaţi are peste 11.000 de angajaţi", cu totul altceva este să spui „ArcelorMittal Galaţi şi furnizorii săi au aproape 50.000 de angajaţi", şi acesta este doar un exemplu.
Mari angajatori, mari contribuabili
Companiile şi societăţile naţionale, la care statul încă mai deţine capitalul integral sau majoritar, predomină în topurile întocmite după numărul de salariaţi. Pe locuri superioare în clasament se mai găsesc şi câteva unităţi de mare capacitate, care au fost privatizate, dar spre deosebire de cele publice, acestea din urmă sunt şi cei mai mari contribuabili la bugetul de stat.
Câteva exemple dintre combinatele privatizate ar fi OMV Petrom, Automobile Dacia, ArcelorMittal Galaţi, Romtelecom, iar printre cei mai importanţi angajatori cu capital străin se remarcă marii retaileri (Kaufland, Real-Hypermarket, Carrefour etc.). Dacă luăm în calcul şi reţelele lor de furnizori mici şi mij