Sandra Izbaşa, Ana Maria Brânză. Două fete care s-au descurcat diferit la Olimpiadă, prima luând aurul, cea de-a doua, mare favorită, plecând acasă cu mâna goală. Dar au o trăsătură comună, atipică României de azi: bunul simţ în cantităţi atât de mari încât le-ar ajunge să împartă suficient tuturor politicienilor români şi să le mai şi rămână.
Sandra, cu medalia de aur atârnată de gât a făcut să plângă de fericire o ţară întreagă şi, la un minut după ce a coborât de pe podium, s-a dus la Octavian Bellu şi i-a înmânat trofeul suprem, mulţumindu-i totodată, reuşind să-l lase mut pe omul care e în Cartea Recordurilor pentru cât aur a adus în România de la Olimpiade.
Ana Maria Brânză nu a avut ce medalie să pună la gâtul antrenorilor. Şi, deşi nu era obligată să o aducă, şi-a cerut scuze şi a explicat atât de bine că ea, alături de colegele ei din echipa de scrimă sunt singurele vinovate pentru ratarea de la Olimpiadă, încât m-au făcut să cred că lipsa de investiţii din sport, nesimţirea şi implicare politicului în acest domeniu, ne privează de nişte medalii. Incredibil, nu?
În tot acest timp, între politicienii de la noi se petrec nişte lucruri care te fac să vomiţi. Şi, ce e mai trist, nici nu vor să înveţe nimic de la adevăraţii ambasadori ai ţării. Sau măcar să le mulţumească unor oameni precum Sandra sau Ana Maria care dovedesc că în România mai există şi gesturi încă normale: recunoştinţa, bunul-simţ şi asumarea răspunderii unui rezultat, fie el bun, fie rău.
