Nu comentez aspectul politic al problemei ICR. Sunt prea convins că nu are niciun rost, iar când un adevăr este prea evident, ţi-e şi jenă să-l rosteşti. Vreau numai să spun câteva cuvinte despre un om.
Mai anul trecut am participat, în cadrul Salonului cărţii de la Paris, la un colocviu Cioran organizat în colaborare cu Institutul Cultural Român. Una dintre reuniuni a fost moderată de H.-R. Patapievici, ceea ce a presupus, cum se obişnuieşte, comentarii spontane în urma tuturor comunicărilor. E tautologic să spun că a fost strălucitor. Întâmplarea mi-a amintit o vorbă de pe vremuri a nu mai ţin bine minte cui, fie Mihai Şora, fie Petru Creţia: „Dacă Sorbona ar avea asistenţi de talia lui Marian Papahagi şi Ion Vartic – căci asistenţi erau – s-ar putea mândri“. Nu mă îndoiesc că mulţi străini care asistau la acel eveniment nu-l cunoşteau pe H.-R. Patapievici decât în calitatea lui de director al ICR. Ei, francezi, italieni, spanioli sau ce vor fi fost, ar fi putut să-şi spună: „Dacă ţara mea ar avea asemenea demnitari culturali, s-ar putea mândri“.
Nu ştiu cine va fi noul director al ICR. Ştiu numai că nu-l invidiez. Va trebui să fie cineva foarte greu de inventat. Ca să continue ce s-a făcut în ultimii ani, va trebui să înfiinţeze noi Centre culturale în mari oraşe ale lumii şi să trimită acolo oameni competenţi şi întreprinzători. Va trebui să ia iniţiative care vor include artişti, oameni de cultură români trimişi la diferite manifestări din străinătate, fără a avea pretenţia să decidă el însuşi cine anume, bazându-se pe jurii formate din specialişti de valoare, indiferent de orientarea lor politică şi chiar dacă îl vor fi insultat în presă pe acel nou director, cum i s-a întâmplat de nenumărate ori lui H.-R. Patapievici. Le va accepta deciziile chiar şi atunci când nu va fi de acord cu ele (am fost martorul şi copărtaşul unei asemenea împrejurăr
