Teza unei lovituri de stat folosită cu succes la început pentru a explica evenimentele neaşteptate de la Bucureşti suferă din raţiuni de logică simplă.

Pentru a avea o lovitură de stat e nevoie simultan de două entităţi. Pe de o parte, o forţă care vrea să dărâme o ordine şi să pună în locul ei alta. Pe de altă parte, trebuie neapărat să mai ai şi un stat. Primul element îl avem din belşug în România. Forţe avide de putere, trădători, jocuri de culise sunt din belşug, putem da şi la alţii. Cu existenţa statului avem probleme.

Uriaşul scandal al listelor electorale dovedeşte cât se poate de limpede că nu ne putem lăuda că avem un stat. Nu există niciun alt caz în lumea civilizată în care statul să nu fie capabil să spună cu exactitate câţi oameni poartă cetăţenia respectivă.

În lupta pentru demiterea lui Traian Băsescu, cele două tabere încearcă să speculeze incompetenţa administrativă instalată în România de zeci de ani. Să ne amintim cum a fost organizat şi realizat recensământul de anul trecut? O ruşine naţională, o acţiune penibilă care a fost privită cu indulgenţă şi de puterea, şi de opoziţia de atunci. Nimeni nu a avut interesul să ştie câţi votanţi sunt cu adevărat. Primarii urmau să fie aleşi dintr-un singur tur, cu majoritatea celor prezenţi la urne, la fel şi consilierii locali, şi cei judeţeni, şi preşedinţii consiliilor judeţene. Ar fi contat doar pentru alegerile prezidenţiale, dar, în realitate, nu s-a ales niciodată preşedintele din primul tur de scrutin cu mai mult de jumătate din numărul total de alegători. Cu excepţia alegerilor din mai 1990, dar asta e cu totul altă mâncare de peşte. Ca atare, toată lumea a minţit. A fost bine să ai mult mai mulţi alegători pe liste. Morţii au putut vota liniştiţi, parlamentarii şi-au găsit un număr suficient de colegii, ba am tras în piept şi Uniunea Europeană pentru că o populaţie ma