În contextul acestui articol, prin răul cel mai mic voi înțelege democrația electoralistă și statul stabil1, iar prin răul cel mai mare voi înțelege regimul hibrid-autoritarist și statul eșuat.
În ultimii ani, România a scăzut cu 9 puncte în ierarhia regimurilor politice2. De la locul 50 în 2008, a ajuns la locul 56 în 2010 și 59 în 2011 în clasamentul mondial, situându-se pe ultimul loc în Uniunea Europeană, între democrațiile „defecte“ ale lumii (Democracy Index. 2011). Aveam un scor general de 6,54 puncte, care este rezultatul unei medii între: 1) procesul electoral și pluralismul – 9,58; 2) funcționarea guvernului – 6,07; 3) participarea politică – 4,44; 4) cultura politică – 4.38; 5) libertăți civile – 8,24. Rămânem totuși o democrație electoralistă. Acum, indicatorul cu cel mai mare scor, procesul electoral și pluralismul, se prăbușește vertiginos, iar în condițiile arbitrariului complet în respectarea legilor, aceeași soartă o îmbrățișează și libertățile civile. Cu alte cuvinte, tindem să rămânem repetenți și să fim exmatriculați. Niciunul dintre indicatori nu ne va trece clasa în termeni de democrație. În nici trei luni, am căpătat caracteristicile regimurilor hibrid-autoritariste, ieșind din rândul celor democratice.
În privința caracteristicilor statului (ca stat de drept, cu autoritate legitimă), aveam 126 puncte în primăvara acestui an (Failed States Index, 2012), un scor mediu, care ne așeza în rândul statelor stabile, destul de departe însă de statele cu o construcție durabilă. Eram pe ultimul loc în UE. În Europa, mai jos ca noi era doar Albania. Eram un stat mai înapoiat decât Bulgaria pe aceste coordonate, dar păstram caracteristicile politice minim necesare unei situații onorabile ca democrație și stat de drept.
Care cred că sunt explicațiile fragilității noastre din trecutul recent și ale crize
