Reprezentantă de seamă a prozei portugheze contemporane, Lídia Jorge a fost remarcată încă de la debutul din 1980 (romanul O Día dos Prodígios/Ziua miracolelor) printr-o mare capacitate inventivă susţinută şi de o largă paletă tematică.
Romanul Vântul şuierând prin macarale (2002), din care prezentăm începutul, este ancorat în două lumi. Este vorba, pe de-o parte, de lumea contemporană, implicată în transformarea rapidă a Terrei şi dominată de instinctul implacabil al viitorului. Şi mai este vorba şi de altă lume, mai veche, în care istoria unei fabrici dezafectate se împleteşte cu destinul unei familii numeroase şi nostalgice, recent revenită dintr-o fostă colonie africană, care, după „revoluţia garoafelor“ din 1974, şi-a cucerit independenţa faţă de Portugalia. Ca şi în multe alte romane ale Lídiei Jorge, această a doua lume, a aşa-numiţilor „returnaţi“ (portughezii reveniţi în metropolă după abandonarea coloniilor), este bântuită de amintirea Africii şi a vastelor întinderi, amintire încorsetată între hotarele micului stat de la malul Oceanului Atlantic şi de la capătul Europei.
În după-amiaza aceea fierbinte de august, corpul lung al Fabricii Vechi încă mai zăcea acolo, întins la soare. Nu propriu-zis intact, pentru că la epoca aceea acoperişul verzui se bomba ca şi cum unduirea mării s-ar fi prelungit în acoperământul clădirii. La fel în pervazurile unor ferestre creşteau smocuri de ierburi subţiri dispuse în formă de mici coame, trăgându-le în jos. Chiar şi firma de pe frontispiciu, Fabrica de Conserve Leandro 1908, de mult îşi pierduse aproape toate literele, şi de la o oarecare distanţă se descifra doar serve şi 908, configurând un soi de semn cabalistic înscris pe zidul alb. Dar asta prea puţin conta. Milene se oprise în faţa vechiului edificiu, doar pentru că aştepta ca poarta să se deschidă şi să apară cineva căruia să-i
