Volum cu gestaţie îndelungată (de zece ani), FEM e o carte care constituie şi nu prea o surpriză din partea au­toa­rei. Deşi în linia poeziei sale vizionare, a obsesiilor scriitoarei legate de Marea Re­ve­laţie, iluminare, iniţiere cultivate până acum în poeme, cartea de faţă vine, totuşi, pentru teoreticiana artei post­moderne şi poeta membră a Ge­ne­ra­ţiei ’80 care este Magda Cârneci, ca o sur­priză. Volumul e un melanj narativ greu clasabil, atipic, clădit pe un montaj ingenios de micronaraţiuni într-o ţesă­tură ficţională complexă, îmbibată de o poe­zie latentă, ale cărei fire converg spre un tâlc iniţiatic, spre o semnificaţie ce se prelungeşte dincolo de text, refe­ri­toa­re la ipostazele feminităţii în sens mitic, arhetipal. Mesajul cărţii ţine de această amănunţită sondare a propriei feminităţi, legată indisolubil de ipos­ta­zele maternităţii: mama, figură tutelară, ca o „gorgonă mortală“, „meduză enor­­mă“, mereu „dulce-amară“, e percepută când ca prezenţă apăsătoare, copleşi­toa­re, când ca absenţă dureroasă, când străi­nă şi ameninţătoare, când sub sem­nul unei identităţi fiziologice, spirituale, sufleteşti. Alternând pasaje cu o ritmică sacadată, conferită de enunţurile suc­cin­te şi percutante, cu adevărate poeme în proză, baroce, ample, cu semnificaţii subterane care irump la suprafaţa tex­tului în volute stilistice rafinate, cartea se construieşte de fapt pe o schemă a unui parcurs iniţatic, ale cărui trepte co­res­pund diferitelor vârste ale femi­nităţii.

Aventura anamnetică a naratoarei de­bu­tează cu o rătăcire într-un peisaj al dezo­lării. Intrăm în interioritatea femi­ni­nă printr-un peisaj à la de Chirico, al coridoarelor alambicate, manechinelor dezarticulate, al culoarelor fără ieşire care se întretaie ameţitor, creând infi­ni­te bucle şi cotloane (banda lui Möbius e una dintre imaginile-cheie ale cărţii), în­­tr-un simulacru de lu