31 iulie. Sala principală de la sediul Institutului Cultural Român este neîncăpătoare. H.-R. Patapievici, flancat de cei doi vicepreşedinţi ai ICR, Mircea Mihăieş şi Tania Radu, îşi anunţă demisia, după ce CCR a declarat constituţională ordonanţa de urgenţă din 14 iunie privind schimbarea misiunii Institutului şi trecerea lui sub tutela Senatului.
Soarta ICR în această lungă vară fierbinte este elocventă din două motive. Primul este acela că distrugerea, practic, a Institutului prin ordonanţa din 14 iunie a constituit preambulul, repetiţia generală pentru ceea ce avea să vină în săptămânile următoare în România. Arbitrariul, bunul plac, loviturile sub centură, abuzul de putere ca metode de lucru au fost practicate, pe post de încălzire pentru marea partidă politică, întâi, asupra culturii. Al doilea motiv ţine de blestemul românesc al meşterului Manole: zidirea trainică surpată peste noapte. Una dintre puţinele instituţii (dacă nu cumva singura) care a funcţionat constant la nivel ridicat în ultimii 7 ani a fost pusă la pământ în câteva zile, fără nicio justificare. Principiul după care a fost demolat Institutul: nicio faptă bună nu rămâne nepedepsită.
H.-R. Patapievici povestea odată cum, după o serie de emisiuni calomnios-isterice de la Antena 3, a fost scuipat pe stradă. Acum, pe 31 iulie, Mircea Cărtărescu, Cristi Puiu, tineri scriitori şi artişti l-au aplaudat la scenă deschisă, pe el şi pe ceilalţi doi demisionari, Mircea Mihăieş şi Tania Radu. „A meritat“, a spus el, după ce aplauzele s-au oprit.
Prezentăm mai jos un bilanţ, în fapte, cifre şi citate ale unor personalităţi culturale, crâmpeie din istoria ICR, aşa cum s-a derulat ea în ultimii 7 ani.
Un bilanţ
„Vestea bună este că am reuşit să avem 337 de titluri de cărţi româneşti publicate în străinătate în ultimii 6 ani şi jumătate. Mii de artişti au