Ce ciudăţenie! România vie, de deasupra pământului, pare să fie moartă. România moartă, din pământ, este mai vie ca oricând! Porniţi într-o călătorie prin oricare din satele din jurul Bucureştiului şi-o să vedeţi ce galbenă este viaţa la faţă. Puţina viaţă a câmpurilor şi a oamenilor. De aproape două luni de zile, pământul se usucă de sete. Seceta a scos ultima vadră cu apă din fântâni. Arşiţa a scos şerpii din găuri, mânându-i prin curţile oamenilor. Oameni şi şerpi, fugind după viaţă şi după umbră. Scapă cine poate nimeri primul cu ciomagul căpăţâna celuilat. De regulă, oamenii, dar nu pentru mult timp, deoarece sunt şi ei nimeriţi, la rându-le. Sunt prea bătrâni să se mai poată feri. Pleacă unul după altul, îngânduraţi şi tăcuţi, în România cealaltă, unde pare să fie mai bine decât în aceasta. În moarte, vorba unui glumeţ funerar, se poate trăi fără muncă! Spre deosebire de viaţă, unde ai o singură şansă, să munceşti pe brânci, ca să poţi muri bine, cum ţi s-a promis c-o să trăieşti, dar nu s-a întâmplat niciodată. În orice caz, nu cu tine, omule simplu şi prost, care te-ai luat după părinţii tăi, oameni la fel de simpli şi de proşti şi ei, apucându-te de mic de muncă, în loc să înveţi să furi. Vezi unde te-a adus munca? Ce rămâne în urma ta, prăpăditule? Un pământ tot mai pustiu şi nişte veri în care e tot mai bine, şi pentru oameni, şi pentru şerpi, de murit. De murit bine, aşa cum n-a fost niciodată posibil să trăieşti. Dacă ai trăit vreodată cu adevărat! Poate că abia după ce mori începi şi tu să trăieşti! Să te bucuri de stima celor care n-au ştiut niciodată că eşti om, ci doar un biet alegător. Bun de vârât în jugul libertăţii de a vota o dată la patru ani, sau chiar mai devreme, după nevoile lor. Aproape niciodată ale tale. Acum, că ţi-ai câştigat dreptul la viaţă murind, arată-le că eşti om refuzând să mai fii alegător. Iertaţi-mă, dragii mei părinţi,